În copilărie, era timidă și emotivă, iar televiziunea părea o lume imposibilă. Astăzi, Teodora Drăgoi este jurnalist TVR, producător și prezentator al unor emisiuni care dau glas comunităților etnice din România. Își vede meseria ca pe o formă de activism discret și ca pe o șansă de a înțelege oamenii dincolo de diferențe.
Pentru ea, televiziunea nu înseamnă doar meserie, ci responsabilitate și rost: să spună poveștile tuturor comunităților. Cum a ajuns să se apropie de subiectul minorităților, ce lecții a învățat de la oamenii întâlniți în teren și cum arată pentru ea respectul într-o societate multiculturală aflăm în interviul de mai jos.
La TVR INFO, Teodora moderează emisiunea „Info Etnic”, difuzată duminica, de la ora 11.00.
Întrebare: Cum ai ajuns să alegi jurnalismul și, mai ales, să te specializezi în zona minorităților? Ce te-a atras spre această nișă atât de importantă, dar adesea ignorată?
Teodora Drăgoi: Sinceră să fiu, nu a fost o alegere planificată. Cred că viața te poartă acolo unde îți este locul. Şi, pentru mine acest loc este TVR, iar redacția Alte Minorități este o constantă în activitatea de zi cu zi. De cele mai multe ori, este chiar pe primul loc...
Subiectele despre minorități nu sunt „atât de importante”, ci la fel de importante ca oricare altele. Aici este problema - aceste categorisiri sunt, de cele mai multe ori, capcane. Tocmai pentru că au fost tratate ca o nișă, au ajuns să fie ignorate. Iar această ignoranță a creat dezechilibre sociale, vizibile astăzi prin lipsa de înţelegere față de cei diferiți.
Domeniul „minorităților naționale” este de fapt despre noi toți. România este compusă din majoritate și minorități din prima ei zi de viață, ca stat național unitar. Din păcate, nu prea cunoaștem acest aspect sau pur și simplu l-am ignorat, fapt ce a dus la o stare de tensiune în societate , care, în prezent, se definește prin ura față de vecin, față de cel diferit în gândire, în modul de a fi.
Ce anume m-a atras spre acest domeniu? Cred că mai important e ce m-a făcut să rămân aproape de acest subiect. Și răspunsul vine din faptul că simt rostul muncii mele, simt că învăț în fiecare zi câte ceva despre mine și despre cei de lângă mine. Când scrii și vorbești despre minorități naționale descoperi în primul rând un mod de gândire moștenit, care, firesc, este supus unei dinamici sociale, tehnologice… și atunci mă întreb: cum să mă fac înțeleasă de publicul larg, format din atâtea moduri de gândire, de trăire, de simțire, cu nevoi diferite, cu necazuri diferite, cu împliniri diferite? Asta este provocarea și așa arată diversitatea.
Ți-ai imaginat vreodată, când erai copil sau adolescentă, că vei spune poveștile unor comunități atât de diverse, în fața întregii țări?
T.D.: Răspunsul scurt este nu. Eram timidă, emotivă, chiar bâlbâită, și mă emoționam și când trebuia să cumpăr ceva - simplul dialog cu vânzătoarea de la magazin îmi dădea emoţii. Nu știu exact cum am depășit acea etapă, dar emoțiile au rămas – doar că acum le gestionez altfel. Când sunt nervoasă încă mă bâlbâi, dar în televiziune am învățat să transform emoția în energie.
Ce înseamnă pentru tine să lucrezi în Redacția Alte Minorități? E o responsabilitate, o misiune sau o formă de activism discret?
T.D.: Cred că jurnalismul făcut cu bună-credință, în interesul societății, este o formă de activism discret. Uneori doar relatezi fapte, alteori, prin emisiunile de opinie și vocile pe care le inviți la microfon, contribui la formarea unei mentalități. Pentru mine, Redacția Alte Minorități este locul în care putem vorbi despre cine suntem, cum trăim și ce ne dorim. Este o platformă despre respectarea drepturilor omului – o misiune frumoasă și necesară.
Ai călătorit prin țară pentru a filma în comunitățile minoritare. Care e cea mai frumoasă lecție primită de la un om dintr-o comunitate etnică pe care ai întâlnit-o în teren?
T.D.: Mi-a rămas în minte un răspuns al doamnei Mirjam Bercovici, supraviețuitoare a Holocaustului, care s-a stins la 101 ani. Își plângea sora și soțul, dar ne-a primit cu zâmbet și voie bună. Am întrebat-o: „Când v-a fost cel mai greu, ce v-a salvat?” Și mi-a răspuns simplu: munca.
Întotdeauna am căutat să înțeleg cum trec oamenii peste greutăți, peste marile încercări ale vieții. Și asta pentru că am vrut să știu, în primul rând pentru mine, cum să îmi păstrez bucuria de a fi.
Cum arată pentru tine ideea de „respect” într-o societate multiculturală?
T.D.: Respectul este o consecință a educației. De aceea, mai întâi trebuie să facem educație și abia apoi să vorbim despre respect. Dar, știți care e culmea: o societate educată nu mai caută definiția respectului. El există de la sine, pe deplin.
Ce te pasionează în afara muncii? Există o activitate sau un loc care te reîncarcă mereu?
T.D.: Chiar și când nu muncesc, rămân conectată la activitatea redacției. Dar, în rest, îmi plac plimbările, timpul cu familia și prietenii, să beau o cafea fără grabă, să citesc sau să mănânc ceva bun. Lucruri simple, dar care îmi dau echilibru.
Ce înseamnă pentru tine o zi ideală – fie la redacție, fie în afara oricărei obligații?
T.D.: Ziua ideală la redacție este dată de un reportaj bine făcut, de un interviu bun, iar desfășurătorul de emisie „curge”. De munca de echipă, făcută cu rost. În afara redacției, ziua ideală e aceea fără obligații (râde) – când îți dai voie să respiri liber.
Ce nu știe lumea despre tine, dar ți-ar plăcea să afle?
T.D.: Că râd mult și zgomotos, că visez, mă alint, cânt, dansez, iubesc și îmi place să fiu în centrul atenției – mai ales al familiei. Sunt destul de agitată, mă enervez repede, îmi plac diminețile și marea. În copilărie mergeam cu caprele pe dealuri și la „Jiu, în vale”. Apropo de asta, caprele sunt animalele mele preferate. Ele zâmbesc constant (râde!).
Sunt recunoscătoare că sunt plină de viață, că am învățat să am curaj și că pun liniştită capul pe pernă în fiecare seară.
credit foto: TVR
