Pare contraintuitiv, însă performanța sportivă de vârf este atinsă în momentele în care procesele cognitive conștiente sunt suspendate, permițând unei părți a minții să funcționeze fără intervenția gândirii analitice.
Această stare nu presupune absența activității mentale, ci o reorientare a atenției dinspre fluxul intern de gânduri către dinamica imediată a competiției. Atunci când focalizarea se mută asupra raționamentelor, sportivul tinde să își transmită instrucțiuni, să își critice acțiunile sau să anticipeze rezultatul final, procese care fragmentează cursivitatea mișcărilor și afectează execuția.
În schimb, în momentele în care atenția rămâne ancorată exclusiv în joc, gândirea devine silențioasă, iar efortul conștient de a evolua într-un anumit mod dispare. În această etapă, acțiunile sunt ghidate de intuiție, sportivul integrându-se într-un flux de energie care permite o coordonare optimă și o viziune clară asupra a ceea ce trebuie realizat. Excelența este astfel rezultatul unei stări de prezență absolută, denumită adesea „zonă”, în care individul rămâne captiv până în clipa în care apare conștientizarea propriei performanțe.
Echilibrul acestui mecanism psihologic este extrem de delicat, fiind guvernat de principiul conform căruia orice încercare voluntară de a controla sau de a menține această stare duce inevitabil la pierderea ei. Astfel, succesul în sportul de înalt nivel depinde de capacitatea de a menține mintea într-o stare de receptivitate pură, unde acțiunea precede gândul și unde rezultatul este produsul unei armonii perfecte între pregătirea fizică și liniștea interioară.
Ideea că performanța maximă se atinge atunci când mintea „nu gândește” pare să contrazică tot ceea ce suntem învățați despre efort, control și logică. Este acel paradox fascinant în care, pentru a câștiga controlul total asupra corpului și a situației, trebuie mai întâi să renunți la controlul conștient al minții.
Din punct de vedere psihologic, acest lucru se explică prin faptul că gândirea analitică este mult mai lentă decât memoria musculară și intuiția formată prin mii de ore de antrenament. Când un sportiv începe să analizeze „cum să dea lovitura perfectă” în timp ce o execută, el creează o barieră între intenție și acțiune. Gândul devine un zgomot care perturbă ritmul natural al corpului.
Această „zonă” sau stare de flow (flux) este, în esență, momentul în care pregătirea tehnică devine una cu instinctul. Este contraintuitiv pentru că suntem obișnuiți să credem că „a te strădui mai mult” înseamnă „a te gândi mai mult”, când, în realitate, excelența în sport vine dintr-o formă de încredere atât de profundă în propriile abilități, încât mintea își permite luxul de a tăcea.
Aceeași regulă se aplică, surprinzător, și în alte paliere ale vieții: cele mai bune soluții apar adesea atunci când ieșim din rigiditatea tiparelor și lăsăm prezența și ascultarea activă să preia conducerea.
Ați observat vreodată acest fenomen în propria activitate — acele momente în care lucrurile au ieșit perfect tocmai pentru că nu ați stat să „disecați” fiecare pas în timp ce îl făceați?
sursa foto: shutterstock/Parilov
TVR SPORT este un mijloc de promovare a valorilor sportive românești, a sportului în general și a sportului ca mod de viață sănătos.
