De la „A fura meserie" la „Ce (ne) poate învăța Inteligența Artificială ?", am abordat tema „mentor - guru - învățăcel - mentorat", o temă cu milioane de exemple în artă, știință ori politică, un subiect care oferă un etern prezent, un trecut bogat și un viitor care depinde numai de noi. Dar în epoca tutorialelor online, ce rol mai poate avea mentorul ? Rolul de Om.
Cuvântul „mentor” ni l-a lăsat moștenire Homer, în „Odiseea”. Mentor era cel căruia Ulise i-a încredințat educarea fiului său, Telemah. Așa cum îl înțelegem astăzi, mentorul oferă un model de viață, într-o relație bazată pe autoritate morală și profesională și chiar pe o formă de dragoste.
Exemple celebre
În artă, Rodin și Brâncuși reprezintă exemplul clasic de mentorat care se termină prin emancipare. Constantin Brâncuși a lucrat în atelierul lui Auguste Rodin, dar a plecat după foarte puțin timp, în 1907. Din acea dinamică avem celebrul citat din Brâncuși, evocat de manualele de limbă franceză ori albume de artă, „La umbra marilor copaci nu crește nimic.” Mentoratul a fost, în cazul celor doi, un catalizator prin opoziție. Brâncuși a învățat tehnica de la Rodin, dar a înțeles că, pentru a-și găsi propria voce, trebuie să părăsească „umbra” maestrului.
În politică, avem exemplu Aristotel - Alexandru cel Mare, probabil cea mai influentă relație mentor - discipol din istorie. Filip al II-lea al Macedoniei l-a angajat pe Aristotel să-l educe pe tânărul Alexandru, iar Aristotel l-a format ca pe un adevărat „rege-filosof”. Se spune că Alexandru purta mereu cu el un exemplar din „Iliada”, cu adnotările lui Aristotel.
În lumea științei, există exemplul de mentor - discipol în tandemul Humphry Davy - Michael Faraday. La începutul secolului al XIX-lea, Faraday era un legător de cărți fără studii în domeniul științific, dar un pasionat autodidact. L-a impresionat pe chimistul Davy trimițându-i notițe detaliate după prelegerile acestuia, iar Davy l-a luat ca asistent. Deși relația a devenit tensionată pe măsură ce Faraday l-a depășit în faimă, fundamentul carierei lui Faraday a fost construit în laboratorul mentorului său.
Acum, o clarificare pe un alt nivel - mentor vs. guru. Deși termenii se confundă, există o nuanță subtilă în modul în care se manifestă autoritatea. Mentorul te ajută să devii cea mai bună versiune a ta, se concentrează pe competență și autonomie, în timp ce un guru (cuvânt de origine sanscrită, însemnând greu, profund/ cel care înlătură ignoranța) îl conduce pe discipolul spre abandonarea ego-ului în fața maestrului. Este o relație mai degrabă mistică, întâlnită des în filosofiile orientale.
Într-o lume suprasaturată de informație (Google, AI), mentoratul a devenit filtrul necesar păstrării dimensiunii umane a cunoașterii și aplicării cunoașterii. Educația modernă oferă datele, informația pe nivelul Cantitate, mentoratul oferă contextul, croșetează utilitatea și profunzimea, perspectiva și adâncimea, cu personalitatea discipolului, deci pe dimensiunea Calitate. Un mentorat poate fi văzut și ca un fel de „scurtătură” cognitivă sau funcțională - în loc să înveți din propriile greșeli timp de decenii, înveți din greșelile mentorului în câțiva ani.
În știință, mentoratul este „combustibilul” progresului. Spre deosebire de alte domenii, aici relația este adesea cuantificabilă prin genealogii academice: poți urmări un lanț de laureați ai Premiului Nobel până la un singur mentor vizionar din secolul al XIX-lea. Există exemplul emblematic al Lanțului de Aur J.J. Thomson – Ernest Rutherford – Niels Bohr, cea mai prolifică „dinastie” științifică. J.J. Thomson (cel care a descoperit electronul) a fost mentorul lui Ernest Rutherford (tatăl fizicii nucleare). La rândul său, Rutherford l-a ghidat pe Niels Bohr (cel al cărui nume este asociat cu modelul atomului). Rutherford era un experimentator vulcanic, în timp ce Bohr era un teoretician profund. Mentoratul lui Rutherford i-a oferit lui Bohr cadrul riguros pentru a-și disciplina ideile revoluționare. Această linie de mentorat a produs zeci de laureați Nobel, formând fundamentul mecanicii cuantice.
De ce funcționează mentoratul în știință ? Există un transfer de „tacit knowledge” (cunoașterea implicită): există lucruri care nu se scriu în lucrările de cercetare – cum „să simți” un experiment, cum să miroși o pistă falsă ? Acestea se învață doar prin observație directă. În sistemul de ucenicie, știința modernă se bazează pe sistemul de doctorat și post-doctorat, care este, în esență, un contract de mentorat pe termen lung. Un mentor puternic oferă „umbrela” sub care un tânăr cercetător poate greși fără a-și distruge cariera. În știință, mentorul nu este cel care îți dă răspunsul, ci acela care te învață să pui întrebarea corectă. Într-o scrisoare adresată rivalului său Robert Hooke, în 1675, Isaac Newton nota: „Dacă am văzut mai departe, a fost pentru că am stat pe umerii uriașilor”. Astfel, Newton recunoștea că descoperirile sale în fizică, astronomie și matematică nu au fost realizate spontan, din nimic, ci s-au bazat pe descoperirile și cunoștințele acumulate de la predecesori precum Galileo Galilei, Johannes Kepler sau Nicolaus Copernic.
AI și mentoratul
Povestea lui Geoffrey Hinton și a „familiei” sale de cercetători este, în esență, o odisee a rezilienței intelectuale. Este o poveste despre grup de oameni care au crezut într-o idee atunci când întreaga comunitate științifică o considera o pierdere de timp, un exemplu de mentorat care a schimbat cursul tehnologiei.
În anii '80 și '90, domeniul Inteligenței Artificiale era dominat de „AI-ul simbolic” (reguli logice de tipul if-then). Rețelele neuronale — inspirate de biologia creierului — erau privite cu scepticism, fiind considerate o tehnologie eșuată a anilor '60. Dar Hinton, care a luat Nobelul pentru fizică în 2024, a rămas neclintit. Mentoratul său s-a bazat pe transfer de cunoștințe și pe protejarea unei viziuni. El a creat la Universitatea din Toronto „un sanctuar” pentru cei care doreau să exploreze învățarea profundă (Deep Learning).
Echipa și Momentul „Big Bang”, AlexNet (2012). Momentul de cotitură a venit în 2012, prin competiția ImageNet (o provocare globală pentru recunoașterea imaginilor de către computere). Geoffrey Hinton și doi dintre studenții săi de la doctorat, Alex Krizhevsky și Ilya Sutskever, au creat o rețea neuronală convoluțională numită AlexNet. În timp ce alți cercetători încercau să „învețe” computerele reguli despre cum arată un câine, echipa lui Hinton a lăsat rețeaua să „învețe” singură, hrănind-o cu milioane de imagini. Rezultatul a fost că au câștigat competiția cu o marjă atât de mare încât au șocat întreaga lume științifică. Eroarea lor a fost de 15%, în timp ce următoarea clasată (folosind metode tradiționale) avea o eroare de peste 26%. Cum a reușit Hinton să cultive talente precum Ilya Sutskever (viitorul creier din spatele ChatGPT) sau Yann LeCun (pionierul vederii computerizate la Meta) ? Le oferea libertate totală: Hinton nu le spunea studenților ce să gândească, ci cum să gândească. Îi încuraja să pună la îndoială fundamentele matematicii pe care o foloseau. În timp ce Hinton oferea intuiția teoretică și contextul istoric, studenții săi veneau cu abilitățile matematice moderne și puterea de implementare. Iar în anii în care rețelele neuronale nu dădeau rezultate, Hinton a reușit să obțină finanțări pentru ca echipa lui să poată cerceta în liniște, fără grija banilor.
Mentoratul lui Hinton a creat o ramificație globală. Studenții săi au devenit liderii marilor laboratoare de astăzi. Ilya Sutskever a plecat la Google, apoi a cofondat OpenAI, fiind arhitectul principal al modelelor chatGPT. Yann LeCun a devenit Chief AI Scientist la Meta (Facebook), dezvoltând tehnologiile care recunosc fețele și obiectele. Yoshua Bengio, deși nu a fost direct studentul lui, a fost un colaborator atât de apropiat încât cei trei (Hinton, LeCun, Bengio) sunt numiți astăzi „Nașii AI-ului” (Godfathers of AI), primind împreună Premiul Turing în 2018. Într-un gest de integritate profesională, în 2023, Hinton a părăsit Google pentru a putea vorbi liber despre pericolele AI-ului. Acesta este ultimul act al mentoratului său: responsabilitatea față de creație. El și-a avertizat foștii studenți și întreaga lume că „discipolul” tehnologic (AI-ul) ar putea depăși într-o zi capacitatea de control a „mentorului” uman.
Mentoratul în artă, mentorul ca oglindă
În teatru, mentoratul relevă un adevăr interior. Clasic este tandemul Konstantin Stanislavski - Vsevolod Meyerhold, una dintre cele mai spectaculoase relații de mentorat. Stanislavski a creat „Sistemul” (baza actoriei moderne, axată pe realismul psihologic), în timp ce Meyerhold, un fost elev al său, a dezvoltat „biomecanica”, un stil fizic, convențional și expresiv, reprezentând două laturi ale aceleiași monede teatrale. Stanislavski l-a crescut pe Meyerhold, dar acesta din urmă a simțit că realismul este o limită. Meyerhold a adus în scenă Biomecanica — un stil de joc opus, bazat pe mișcare acrobatică și formă exterioară. Stanislavski, deși rănit, a recunoscut geniul lui Meyerhold. Mentoratul aici a funcționat ca o rampă de lansare prin contrast.
Stella Adler i-a fost mentor lui Marlon Brando și nu l-a învățat „să joace”, ci să-și exploreze imaginația, nu doar memoria personală. Brando a devenit simbolul naturalismului, dar el spunea că, fără „ochiul” Stellei care să-i corecteze automatismele, ar fi rămas doar un pachet de mușchi cu voce bună.
În artele vizuale, atelierul este un ecosistem. Înainte de școlile de artă moderne, exista sistemul de ucenicie (în bottega, atelierul maestrului). Pe Verrocchio și Leonardo da Vinci îi vedem în Florența renascentistă și ucenicul nu doar privea, ci picta părți secundare din tablourile maestrului (îngeri, peisaje de fundal). Se spune că atunci când Verrocchio a văzut îngerul pictat de tânărul Leonardo în tabloul Botezul lui Hristos, a realizat că elevul său este atât de talentat încât el, maestrul, nu ar mai trebui să atingă pensula niciodată. Mentoratul a fost un transfer de meșteșug, care i-a permis lui Leonardo să aibă libertatea totală de a inova ulterior.
Cum se evită „copierea” ? Cum rămâne cu originalitatea ? Mentoratul artistic funcționează prin trei etape critice: mimetismul (ucenicia), când discipolul învață alfabetul mentorului, învață cum să țină dalta, cum să amestece pigmenții sau cum să respire pe scenă, apoi este etapa a doua - saturația, discipolul ajunge la limita a ceea ce îi poate oferi mentorul și apare o stare de neliniște, ruptura (emanciparea), a treia etapă, când discipolul trebuie să plece (cazul Brâncuși - Rodin). Un mentor bun chiar încurajează ruptura. Dacă iubești pe cineva, oferă-i libertate! În artă, mentoratul este o ștafetă a flăcării, pentru că nu se transmite cenușa, ci focul creator.
Tutorial video vs. mentorat uman
Mai departe ne putem întreba dacă, în ziua de azi, cu accesul instant la tutoriale pe YouTube sau la cursuri online, mai este posibil acest tip de mentorat „de proximitate”, aproape spiritual, între un artist consacrat și un învățăcel ? Tutorialele și cursurile online au democratizat meșteșugul, dar au lăsat un gol imens în ceea ce privește formarea spiritului. Iar mentoratul „de proximitate” este posibil și a devenit o resursă rară și extrem de prețioasă, un fel de „lux intelectual”. Adică tutorialul îți arată „cum”, mentorul îți spune „de ce”.
Un video de pe YouTube te poate învăța cum să amesteci culorile sau ce să faci cu vocea pe scenă, dar niciun algoritm nu poate simți momentul în care un tânăr artist își pierde încrederea sau când, dimpotrivă, ego-ul începe să îi sufoce talentul. Mentorul vede dincolo de tehnică și intervine în acele momente de criză existențială pe care un ecran nu le poate detecta. În plus (ori în acest context, în minus), educația digitală este, în mare parte, un monolog. Mentoratul de proximitate este un dialog brutal de onest. În teatru sau dans, de exemplu, un mentor îți poate spune „Respiri greșit pentru că ți-e frică de public”, iar această observație „chirurgicală” despre legătura dintre psihic și actul artistic nu poate fi livrată de un curs înregistrat. Transferul de „prezență” care se face inevitabil este acel factor spiritual. Există ceva aproape mistic în faptul de a sta în aceeași cameră cu un maestru, este ceea ce grecii numeau methexis (participare).
Când un ucenic stă în atelierul unui sculptor celebru, el învață cum să lovească piatra, dar absoarbe și modul în care maestrul privește lumea, cum tace în fața unei lucrări eșuate ori cum se raportează la succes. Această apropiere și împărtășire necesită proximitate fizică și timp. Mentorul de modă veche este cel care te forțează să fii autentic, adesea îți interzice să te uiți la ce fac alții și te obligă să te uiți în interiorul tău.
Adevărata artă presupune o vulnerabilitate pe care nu o poți afișa în fața unui ecran. Ai nevoie de un om în fața căruia să scoți sincer tot ce e fals în tine.
„Viața îți distruge sufletul și arta îți amintește că ai suflet.” (Stella Adler)
„Există riscuri din partea oamenilor care nu folosesc AI într-un mod onest (people misusing AI) și există riscuri din partea AI de a deveni superinteligentă și de a înțelege că nu are nevoie de noi.” (Geoffrey Hinton)
