Arhitectura, relațiile sociale și chiar dieta europenilor au fost influențate de permanenta luptă cu frigul. Încălzirea locuinței a suferit schimbări datorate structurii familiale și fluctuațiilor economice. În aceste zile de iarnă, vă propunem o abordare antropologică a încălzirii locuinței pe continentul european, o pagină de microistorie a luptei cu frigul.
Așa cum mulți își amintesc de la istorie, din cărți sau din filme documentare, focul a fost un element central al comunității, încă din zorii civilizației. Timp de milenii, de la peșterile paleolitice la colibele din Epoca Fierului, sursa de căldură a fost o vatră centrală. Fumul ieșea prin acoperiș, ceea ce reprezenta un sistem ineficient și toxic. Oamenii erau obligați să trăiască în spații joase, pline de fum și funingine.
Romanii au fost primii care au „ascuns" focul. În locuințele familiilor înstărite și în băile publice, a fost instalat hypocaustum, un sistem de încălzire prin pardoseală, cum l-am numi astăzi. Aerul cald produs de un cuptor exterior circula prin spații goale sub podea și prin tuburi de ceramică în pereți. Asta a permis expansiunea romană în zone reci precum Britania. Tehnologia a fost pierdută în Europa pentru aproape un mileniu, după căderea Imperiului Roman.
Odată cu dispariția hipocaustului, Europa s-a întors la vatra centrală. Însă, pe măsură ce construcțiile au devenit etajate, evacuarea fumului a devenit o problemă majoră. Invenția hornului în sec. al XII-lea a fost o schimbare de paradigmă antropologică, pentru că hornul a permis mutarea focului de pe centrul podelei în perete.
Aducem acum în discuție un alt nivel al schimbării - stratificarea socială. Căldura a devenit un marker de clasă. În timp ce gospodăriile, grupurile paupere trăiau în „case cu fum" (fumul plutea sub tavan pentru a conserva căldura și a alunga insectele), nobilii aveau șeminee masive de piatră. De subliniat, totuși, că șemineele medievale erau ineficiente, pentru că pierdeau peste 90% din căldură pe coș.
Într-o casă bogată din sec. XVIII, căldura era un privilegiu ierarhic. În timp ce stăpânii stăteau lângă șemineu, servitorii dormeau în mansarde neîncălzite sau la subsol, singura lor sursă de căldură fiind o sticlă cu apă caldă sau o cărămidă încinsă învelită în cârpă.
Diferențe Geografice: Nord vs. Sud
Modul în care europenii s-au încălzit a depins direct de disponibilitatea materialelor (lemn vs. cărbune) și de duritatea iernii. În nord și est, de exemplu în spațiul scandinav și în cel carpatic, a apărut soba de teracotă sau de zidărie. Spre deosebire de șemineu, soba închidea focul într-o cameră de ardere și a devenit inima casei (chiar cuptorul pe care se dormea, așa cum știm din literatura clasică a mai multor popoare europene). Reprezenta un sistem de stocare a energiei - se făcea focul o dată pe zi, pentru că soba radia căldură 12-24 de ore.
În sud, în schimb, în zona mediteraneană, frigul era considerat un intrus și doar de ordin temporar. Erau utilizate mai ales recipiente metalice mobile, umplute cu cărbuni încinși, mutate dintr-o cameră în alta. Această lipsă de sisteme fixe de încălzire explică de ce, chiar și în zilele noastre, multe case vechi din sudul Europei par mai reci iarna decât cele din zona baltică.
Ulterior, putem spune că în secolul al XIX-lea s-a democratizat căldura. Cărbunele, cu o densitate energetică mai mare, a permis folosirea sobelor mici de fontă în apartamentele înghesuite. Marcăm astfel trecerea la cărbune. Apare apoi încălzirea centrală (aburul). Primele sisteme moderne de încălzire centrală cu abur au apărut în clădirile publice și în conacele victoriene. Ulterior, s-a trecut la apă caldă, sistemul fiind mai sigur și mai ușor de controlat.
După al Doilea Război Mondial, Europa a trecut prin marea tranziție către hidrocarburi (gaz și petrol). Rețelele de gaz metan au eliminat efortul fizic de a căra lemne sau cărbuni. Încălzirea a devenit „invizibilă" și automată (termostatul).
În Est, s-a mizat pe încălzirea centralizată (CET-uri), un model de eficiență teoretică, dar care a eșuat adesea din cauza pierderilor masive pe rețea și a controlului statului asupra confortului individual.
Cine „hrănea” focul ?
Să detaliem un pic, în contextul diferențelor geografice, detaliile familial - economice ale importanței încălzirii - de exemplu, cine aducea și de unde aducea combustibilul, cine se ocupa zilnic de încălzire, bolile și alte consecințe ale încălzirii precare. Ne mutăm atenția din sfera ingineriei în cea a vieții cotidiene, unde încălzirea era, până acum un secol, o activitate care consuma o parte uriașă din timpul și resursele unei familii.
Diviziunea muncii: Cine „hrănea” focul? În aproape toate culturile europene, managementul focului era o activitate strict divizată pe genuri și vârste, cu implicații economice directe. În zonele rurale (Nord, Est, zone montane), obținerea lemnului era o activitate de iarnă. Bărbații tăiau și transportau lemnele cu sania sau căruța. Economicește, aceasta era o investiție de timp: lucrai iarna pentru confortul iernii următoare (lemnul trebuia să se usuce). În orașele din Vest, bărbații trebuiau să câștige bani pentru a plăti „cărbunarii” sau „lemnarii” și aveau o dependență totală de piață. În timp ce bărbatul aducea resursa brută, femeia era „inginerul de sistem”. Ea trebuia să mențină focul viu (vatra nu trebuia să se stingă, deoarece reaprinderea era dificilă înainte de inventarea chibriturilor moderne în sec. XIX). Femeia se ocupa și de „gestionarea cenușii”, folosită și la spălatul rufelor (leșie), proces prin care încălzirea era integrată într-o economie circulară a casei. În comunitățile sărace, copiii aveau rolul de a aduna „combustibili de oportunitate” - vreascuri, conuri de brad sau, în zonele de stepă, din sud (unde lemnul era rar), ei adunau bălegar uscat (biomasă).
Până la apariția sobelor eficiente și a încălzirii centrale, conceptul de „intimitate” era un lux pe care puțini și-l permiteau, din motive pur termice. Întreaga familie dormea în aceeași cameră, pentru că era singura încălzită. În unele zone mai ales montane și deci frecvent mai reci, patul era construit direct pe sau lângă sobă/cuptor. Căldura animală era gratuită și, de multe ori, oamenii și vitele împărțeau aceeași clădire, separați doar de un perete subțire sau chiar deloc, pentru că respirația și căldura corporală a vitelor ridicau temperatura din locuință.
Antropologia suferinței
Încălzirea precară sau defectuoasă a spațiilor de locuit a lăsat inevitabil urme în starea de sănătate a europenilor. Bolile respiratorii și „ochiul afumat” erau frecvente. În casele cu vatră deschisă sau hornuri ineficiente, expunerea cronică la particule provenite din arderea combustibilului ducea la bronșite și emfizem pulmonar. Istoricii vorbesc despre o iritație cronică a ochilor (conjunctivită) care era cvasigenerală în rândul țăranilor europeni până în sec. XIX. Rahitismul era o altă realitate socială. În orașele industriale acoperite de smog (cum a fost Londra), lipsa luminii solare combinată cu alimentația proastă și frigul din casele umede a dus la o epidemie de rahitism. Copiii „orașelor de cărbune” aveau adesea membrele deformate. Toate familiile știau ce înseamnă reumatismul și mucegaiul. Casele de piatră din sudul și vestul Europei, deși mai arătoase, erau extrem de umede. Reumatismul era boala celor care trăiau în „confortul” rece al caselor victoriene sau al palatelor italiene prost încălzite.
Mai exista și riscul de incendiu. În economiile bazate pe lemn, orașele ardeau periodic (Londra sau București), ceea ce însemna un preț social imens plătit pentru nevoia de căldură.
În sud, în zona mediteraneană, din cauza costului ridicat al combustibilului, s-a investit mai degrabă în îmbrăcăminte decât în izolarea casei. Straturile de lână și catifea din vestimentația nobililor italieni nu erau doar modă, ci o necesitate de supraviețuire într-un palazzo din marmură.
În nord, sobele de teracotă de lux din Germania sau Suedia erau atât de scumpe încât reprezentau o parte semnificativă din zestrea unei fete, erau active economice care creșteau valoarea imobiliară a casei.
Încălzirea a fost, istoricește, o activitate de subzistență, fiecare grad în plus în casă era rezultatul direct al muncii fizice a unui membru al familiei sau al unei cheltuieli care putea reprezenta până la o treime din venitul lunar, în perioadele de criză de combustibil.
Astăzi, ne întoarcem la concepte antice, dar tehnologizate: pompe de căldură (un fel de frigider inversat), încălzire prin pardoseală, versiunea modernă a hipocaustului roman, și case pasive, unde izolarea este atât de bună încât căldura corpului uman și a aparatelor electrocasnice este aproape suficientă.
Dacă în trecut încălzirea era un act social, pentru că toată familia stătea în jurul singurei surse de foc, tehnologia ne-a permis să ne izolăm în camere individuale cu temperaturi controlate, iar economia actuală ne forțează să regândim eficiența, transformând din nou căldura dintr-un drept implicit într-o resursă prețioasă.
***
Incursiunea în antropologia suferinței, după cum putem numi reflectarea în sănătatea persoanelor și în dinamica familială a resurselor de încălzire, a fost posibilă datorită explorării unei ample documentații, cu accent pe bibliografia oferită de Carole Rawcliffe - Urban Bodies: Communal Health in Late Medieval English Towns and Cities (2013) sau de clasicul Philippe Ariès, cu ale lui Istorie a vieții private (2001) și Istorie a copilăriei - Copilul și viața de familie în Vechiul Regim (1960).
