Istoria locuirii în Europa este istoria distanței dintre oameni, o istorie a stilurilor și o oglindă a modului în care s-au schimbat conceptele de intimitate, ierarhie socială și confort. Am cercetat articole și studii despre arhitectura din Europa și modul în care ea a reflectat schimbările sociale în secolul XX și începutul secolului XXI, cu note despre geneza noțiunii de intimitate în locuire. Marea schimbare nu a fost cea a materialelor, ci a fost legată de funcționalitate: casa a devenit birou, sală de sport și spațiu de producție media.
A fost inevitabilă, în cursul documentării, traiectoria istorică a evoluției rural-urban și, implicit, am observat neîncetatele transformări din spațiul urban, în contextul în care orașele europene s-au aglomerat și au transformat locuirea din necesitate în „lifestyle”. Un accent aparte l-au avut cercetările despre Europa de Est, unde tranziția de la rural la urban a fost forțată, în a doua jumătate a secolului XX.
***
Istoria locuirii în Europa la început de secol XX a fost marcată de apariția coridorului (separarea camerelor), de exodul rural masiv și de apariția cartierelor muncitorești. A fost o perioadă crucială, deoarece înseamnă nașterea conceptului modern de „acasă”. Trecerea de la locuința preindustrială la cea modernă a fost o schimbare de arhitectură, dar și o veritabilă revoluție socială. Această etapă din cercetare care se referă la trecerea de la spațiul comun la soluții practice pentru inventarea intimității, în perioada 1850 - 1914.
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea locuințelor europene, atât cele modeste, cât și multe dintre cele aristocratice, funcționau pe sistemul camerelor de trecere - pentru a ajunge într-o cameră, trebuia să traversezi o alta. Introducerea coridorului a fost radicală, pentru că a permis izolarea fiecărei camere. Membrii familiei nu mai erau obligați să interacționeze constant și devine posibil să închizi ușa ca să fii singur. Dacă înainte o singură cameră era folosită pentru dormit, mâncat și lucrat, acum spațiul se fragmentează: apar sufrageria (spațiu public), dormitorul (spațiu privat) și camera copiilor. În casele burgheze, coridorul servea și la separarea servitorilor de familia proprietarilor casei.
„Explozia” urbană și industrializarea au atras milioane de oameni de la sate către orașe, iar migrația a creat o criză de locuire. La sat, locuirea era colectivă, iar orașele nu erau pregătite pentru acest aflux. Rezultatul a fost suprapopularea insalubră, cu familii întregi care locuiau într-o singură cameră, împărțind aceeași sursă de apă sau aceeași toaletă cu tot etajul.

Astfel, autoritățile au început să gândească primele proiecte de locuințe sociale. Casele tip „vagon” și blocurile de locuințe (Mietskaserne). De exemplu, în Berlin și Viena, au apărut acele blocuri imense cu înguste curți interioare, unde lumina soarelui ajungea rar. Pentru prima dată, locuința începe să fie proiectată pe baza unor norme minime de igienă (aerisire, acces la apă). Orașul european se divide - centrele monumentale și bulevardele largi pentru burghezie (cazul Parisului sistematizat de Haussmann) și periferiile industriale, cenușii. Această tranziție a transformat familia extinsă, specifică mediului rural, în familie nucleară (doar părinți și copii).
Utopiile Moderniste și Standardizarea (1918–1980)
După Primul Război Mondial, Europa se confruntă cu o lipsă acută de locuințe. Arhitecții moderniști au încercat să răspundă și să se adapteze. Un exemplu este crearea bucătăriei Frankfurt (1926). Proiectată de Margarete Schütte-Lihotzky, ea a servit drept model pentru bucătăriile moderne. Era mică, ultraeficientă, pentru că se bazase pe studii ergonomice, dar a început și să izoleze gospodina de restul familiei.

Sursă foto: Marseille - lecorbusier-worldheritage.org
Casa nu mai este acum un simbol al statutului, ca în secolul XIX, este o „mașină de locuit”, așa cum o vedea Le Corbusier. Modelul lui Le Corbusier din Marsilia, Unitatea de Locuit (Unité d'Habitation), propunea un „oraș vertical” care includea magazine, școli și spații de recreere în aceeași clădire. Ideea era de a crea o comunitate autosuficientă, dar în timp, multe astfel de proiecte au dus la izolare socială. După 1945, distrugerile războiului au forțat Europa să construiască rapid și ieftin. În Estul Europei, acest lucru a dus la marile cartiere de blocuri comuniste, ca să „urbanizeze” forțat populația rurală.

Sursă foto: Marseille - lecorbusier-worldheritage.org
Democratizarea confortului
În această perioadă, baia și bucătăria devin standard în fiecare apartament. Televizorul este noul centru al casei: în secolul al XIX-lea șemineul era punctul central al sufrageriei, iar după anii '50, mobilierul începe să fie orientat către televizor. Apare conceptul de „living room” modern. Spațiile destinate personalului casnic dispar complet din planurile de arhitectură, fiind înlocuite de aparate electrocasnice (mașina de spălat, aspiratorul). În Est, statul controlează tot. Spațiul privat este limitat, iar apartamentele sunt identice, reflectând ideologia egalitaristă, iar în Vest apare fenomenul „suburbanizării” (mai ales în Marea Britanie și țările scandinave). Familia ideală se mută la casă cu grădină, departe de zgomotul orașului industrial.
După ce am acoperit epoca „betonului și a standardizării”, am putea trece la era contemporană, din 2000 până prezent - partea noastră de secol XXI. Aici putem discuta despre gentrificare (adică migrarea elitelor profesionale, financiare în centrele istorice sau în cartiere sărace cărora le ridică nivelul de trai, dar și prețurile, odată cu scoaterea clasei muncitoare spre periferii), despre locuința „smart” și telemuncă, dar și despre o criză a locuirii. Secolul XIX separase drastic și funcțional munca de casă, iar secolul XXI, cu viteza dată și de pandemia din perioada 2020-2022, a prăbușit aceste ziduri.
Locuința hibridă este dovada revoluției digitale și reintrării muncii în spațiul domestic. Înregistrăm o prăbușire a „zidului” dintre Public și Privat. Pentru aproape două secole, locuința europeană a fost proiectată ca un refugiu de lumea exterioară. Telemunca a transformat acest sanctuar într-un nod de rețea. Conceptul de „open space”, popularizat în anii 2000 pentru socializare, a devenit o problemă în era telemuncii. Masa din bucătărie, de la mansardă ori din sufragerie a devenit simultan birou, sală de conferințe și spațiu de școală online.

Locuința este acum un ansamblu de materiale inerte (cărămidă, lemn, beton) și, în același timp, un organism inteligent. Locuirea smart a început cu termostate și becuri controlate prin telefon, dar a evoluat spre gestionarea consumului de energie. Interfonul video, camerele de supraveghere și asistenții vocali (de tip Alexa) au adus tehnologia de monitorizare în interiorul intimității. Casa „știe” acum când ești acasă, ce mănânci și ce muzică asculți - spațiul de locuit, ca parte din IoT (Internet of Things).
Arhitectura postpandemică a impus o nouă nevoie - „camera în plus”, pentru o nouă prioritate, spațiul de lucru. Modernismul făcuse să dispară micile camere separate în favoarea spațiilor mari, iar acum asistăm la o revenire a nevoii de compartimentare. Oamenii caută apartamente cu „o jumătate de cameră” în plus sau cu balcoane transformabile în birou. Mai mult, în noile ansambluri rezidențiale, apar spații de coworking la parterul blocului. Locuirea se extinde în afara apartamentului, dar rămâne în interiorul complexului.
Reintrarea muncii în spațiul domestic a creat un paradox: casa a devenit locul din care nu mai poți pleca pentru a te relaxa. Asta a dus la dispariția ritualului de tranzit: naveta, deși detestată, oferea o barieră psihologică între rolul/ statutul de angajat și cel de părinte ori partener. Acum stresul muncii „contaminează” dormitorul și spațiul de odihnă. Ne mai confruntăm și cu hiperindividualizarea - fiecare membru al familiei are nevoie de propriul „ecran” și propriul colț de liniște.

Privind retrospectiv, istoria locuirii în Europa este o cronică a arhitecturii - bogată, subiectivă și chiar estetică, dar mai ales este o hartă a evoluției spiritului uman. În mai puțin de două secole, am parcurs drumul de la spațiul colectiv și promiscuu al secolului XIX, unde familia extinsă împărțea o singură vatră, la „mașina de locuit” a modernismului, care a pus igiena și standardizarea mai presus de personalitate. Iar astăzi, ne aflăm într-o a treia etapă - locuința contemporană care este un ecosistem hibrid.
Un scurt capitol climatologic: Arhitectura ca luptă cu vremea
Dacă privim harta Europei prin prisma acoperișurilor și a ferestrelor, vom vedea o adaptare biologică a pietrei și a lemnului la condițiile meteorologice locale. Lumina este o resursă vitală și observăm cum au modelat acest adevăr soluțiile arhitectonice din “contrastul geografic” Nord - Sud.
În țările nordice (Scandinavia, Olanda, nordul Germaniei), lumina solară este o resursă rară și prețioasă. Ferestrele sunt supradimensionate, spre deosebire de sud, unde ferestrele sunt mici pentru a păstra răcoarea, în nord sunt imense, ca să „capteze” fiecare rază de soare. Lipsa perdelelor groase s-a adoptat și ea. În multe culturi nordice, există tradiția de a lăsa ferestrele libere sau decorate doar cu lămpi și plante.

Gestionarea apei a impus umbrela sau acoperișul de deasupra ușii, precum și jgheabul și burlanul. În insulele britanice și în zonele atlantice, intrarea în casă nu este niciodată bruscă. Există aproape întotdeauna o mică protecție deasupra ușii sau un mic vestibul unde te poți scutura de apă și poți lăsa umbrela, înainte de „ a contamina” interiorul cu umiditate.

Cum supraviețuim și locuim cu zăpada ? În Alpi sau în Carpați, clima a dictat forma acoperișului, pantele abrupte. În zonele cu zăpadă, acoperișurile au o înclinație mare pentru a preveni acumularea unei greutăți care ar putea prăbuși structura. Tehnica solzilor de lemn suprapuși a apărut ca o soluție de a lăsa lemnul să „respire” și să se dilate, rămânând în același timp impermeabil la zăpadă topită.
Pe de altă parte, în lupta cu temperaturile ridicate, cunoaștem, din vacanțe, obloanele și curțile interioare mediteraneene. În Spania, Italia sau Grecia, inamicul nu este frigul, ci soarele. Moștenită de la romani și mauri, curtea interioară funcționează ca un plămân termic. Aerul cald se ridică, iar curtea interioară, adesea dotată cu o fântână sau plante, menține un nucleu de răcoare în centrul casei. Obloanele și culorile deschise, albirea pereților cu var nu sunt doar estetice, ci reflectă radiația solară sau permit ventilația fără a lăsa lumina și căldura să pătrundă în case.

Curiozități din istoria locuinței europene
Taxa pe ferestre (Window Tax): În Anglia și Franța, în secolul al XVII-lea, proprietarii de case erau taxați în funcție de numărul de ferestre. Rezultatul? Oamenii au început să își zidească ferestrele pentru a plăti mai puțin, lăsând interioarele în întuneric și igrasie. Termenul englezesc "daylight robbery" (jaf la lumina zilei) provine parțial din această perioadă.
De ce erau paturile atât de scurte? Când vizităm castele sau case vechi, vedem că paturile par de mărimea celor pentru copii. Nu pentru că oamenii erau mai scunzi decât în prezent, ci pentru că dormeau așezați. Orientarea orizontală a corpului era asociată cu decesul și, în plus, poziția ridicată era considerată mai sănătoasă pentru digestie și respirație.
Tapetul care ucidea: În secolul XIX, nuanța de verde smarald era extrem de populară pentru tapetul din dormitoarele europene, dar pigmentul conținea arsenic. În condiții de umiditate, tapetul elibera vapori toxici, fiind responsabil pentru numeroase îmbolnăviri misterioase și decese în familiile burgheze.
Ușa de iarnă: În unele regiuni rurale din Europa, existau uși la etaj care se deschideau direct în exterior, fără scară. Acestea se numeau „uși de zăpadă”: în iernile când stratul de zăpadă atingea câțiva metri și bloca parterul, era singura cale de ieșire din casă.
Secolul XIX ne-a oferit intimitatea, am învățat că avem nevoie de uși închise și coridoare pentru a ne defini ca indivizi. Secolul XX ne-a oferit democratizarea, am înțeles că lumina, apa curentă și căldura nu sunt un lux, ci drepturi fundamentale, iar secolul XXI ne oferă flexibilitatea, învățăm că spațiul se mulează - ori ar trebui să se muleze - pe o viață care nu mai are granițe între „timp de muncă” și „timp personal”.

***
Credite foto: Arhiva personală Mădălina Ionescu - imagini din Franța, Italia, Irlanda, Scoția, România; lecorbusier-worldheritage.org












































