„În final, eu am înțeles că totul este despre frică, viața este despre frică”, a explicat biologul și exploratorul Alexandru Stermin, într-un interviu pentru TVR Cultural. Alexandru Stermin a vorbit cu Marius Constantinescu despre cultură versus natură și cum ar putea oamenii să se reapropie de natură, dar și despre modul în care natura îi pune pe oameni față în față cu ei înșiși, ajutându-i să se descopere.
Alexandru N. Stermin, licenţiat în biologie şi teologie, cu masterate în filosofie şi psihanaliză, este lector dr. la Facultatea de Biologie și Geologie, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj. Este biolog și explorator, participând la numeroase expediții. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii.
În 2015, Alexandru N. Stermin a contribuit la seria „Fauna României (Păsări)”, publicată de Academia Română, iar în 2017 a publicat prima sa carte: „Jurnalul unui ornitolog”. A mai scris și: „Căzuți din junglă. Poveștile unui explorator”, „Călătorie în jurul omului”, „Cum am devenit vrăjitor” și „Privirea urangutanului sau despre animalul din noi” (bestseller la târgul de carte „Bookfest”, 2024).
„Noi trăim într-un spațiu în care avem dihotomia între natură și cultură”
Întrebat de Marius Constantinescu, la „Ediție limitată”, cine au fost primele în viața lui, păsările sau cărțile, Alexandru Stermin a răspuns: „Evident, au fost întâi păsările și cred că am avut norocul ăsta pentru că am trăit la țară și am crescut într-un spațiu în care era doar natură. Noi astăzi trăim într-un spațiu în care avem dihotomia asta între natură și cultură și, după întânirea asta, au apărut cărțile și mi-am dat seama că și ele sunt un spațiu la fel de vast și de inedit și un spațiu care să te atragă și să te seducă. (...)
Atunci când venim pe lume, într-un spațiu dominat de cultură, gesturile pe care le învățăm sunt gesturile cu care interacționăm cu alții la nivel cultural: învățăm să spunem „mulțumesc”, „bună ziua”, învățăm cum să stăm la masă, sunt niște gesturi prin care învățăm să interacționăm cu spațiul cultural și atunci spațiul cultural devine spațiul în care noi ne simțim cel mai bine.
Nu avem niște gesturi care să ne ajute să interacționăm cu spațiul natural, nu învățăm copiii să ia o plantă și să îi pună apă, să știe dacă s-o pună la soare sau la umbră, nu le arătăm cum să interacționeze cu o vacă. Ei sunt surprinși prima oară când văd un animal, dar nu știu cum să interacționeze cu un animal, merg spre el, dar nu au gesturile astea elementare. Atunci când intrăm într-un spațiu în care avem impresia că nu există reguli, că e un haos total, zicem „parcă suntem în junglă” și, dintr-o dată, jungla sau natura devine un spațiu care ne sperie.
Cred că este taman invers: de multe ori, cultura este un spațiu în care nu există reguli - este un spațiu al avangardei, al schimbărilor; natura este un spațiu care are niște reguli și ele există acolo de milioane de ani, de asta are și o diversitate atât de bogată.
Orașele sunt infuzate de spații naturale, dar studiile arată că nu le vedem. Nu ne gândim ce am putea face pentru lunca unui râu care trece prin oraș, ca oamenii să se apropie de el și ce putem face este să stabilim un fel de punct de belvedere, să putem să îi oprim și să îi întrebăm: ce vezi acolo? Apoi, să facem un panou unde să explicăm câteva elemente. (...) Văd că există un lac, sunt niște rațe, vreau să le hrănesc. Cu ce le hrănesc? Le hrănesc doar cu pâine, numai așa, ca să văd că vin la mine? Sau le hrănesc cu ceva ce le ajută și pe ele și ne ajută și pe noi să conviețuim?”, a arătat Alexandru Stermin, în cadrul emisiunii „Ediție limitată”.
Animalele din grădinile zoologice, condamnate să-și trăiască viața în cuști
„Suntem ființe hibride- naturale și culturale - ne place să vedem lumea, dar și să îi dăm o semnificație (...) Orice lucru mărunt de pe planeta asta, dacă îi știi povestea și dacă îl legi de rețeaua din care el face parte, se transformă în ceva spectaculos. Mă gândesc la felul în care au apărut dioramele în muzeu. De multe ori, nouă ne place să vedem, așa, un animal - dacă e un păun, ni se pare spectaculos, dacă e o vrabie, ni se pare puțin interesant. În momentul în care punem animalul respectiv într-un context, cum sunt dioramele - spațiile în care iei un animal și în jurul lui construiești un mediu - atunci începi să înțelegi mai mult.
Când a venit pandemia, primul lucru pe care l-am scris a fost că înțeleg cum se simt cimpanzeii închiși în cușcă, noi eram închiși în casă. Era un moment din istoria vieții noastre când trebuia să facem asta, dar animalele alea sunt condamnate să facă toată viața lor asta. Puteam să tolerez, pentru că știam că va veni un moment când voi putea să ies, dar cimpanzeii, care au un creier ca al nostru aproape, care au aceeași curiozitate și aceeași nevoie de a se mișca, de a explora spații noi, ele trăiesc închise acolo toată viața”, a punctat biologul.
„Ar trebui să ne cunoaștem animalul sălbatic din noi”
„Mergând în expediții și călătorii, mă întâlnesc, de fapt, cu ceva din mine, cu un om care iese din mine în anumite contexte și pe care nu credeam că îl am. Sunt niște pârghii și niște resurse pe care cîteodată mă bucur că le am, alteori mă îngrozesc. Îmi dau seama ce ar putea să iasă din mine în niște situații limită. Fiecare dintre noi ar trebui să ne cunoaștem animalul sălbatic pe care nu îl putem îmblânzi și să respectăm niște reguli ca să nu intrăm în conflict cu el, dar dacă noi ne ducem în pădure și nu știm că există acolo animalul acela sălbatic, s-ar putea să ne întâlnim cu el și să iasă o tragedie.
Eram pe o insulă din Oceanul Atlantic și acolo este o bucată de pădure atlantică. Noi aveam, la un moment dat, pe coasta de est a Braziliei, o junglă imensă, acolo s-au construit acum cele mai mari orașe: Sao Paolo, Salvador, Rio de Janeiro. Mai avem din pădurea asta 0,9 la sută. O bucată din jungla asta este pe o insulă. Am plecat cu trei colegi la Rio de Janeiro, am traversat insula asta, ca să vedem ce păsări sunt acolo și să luăm probe de ADN, ca să înțelegem dacă ele comunică cu cele de pe continent sau stau acolo izolate.
A fost o expediție destul de grea - două săptămâni am stat izolați în junglă, trebuia să trecem pe partea cealaltă a insulei, pentru că acolo ne așteptau cu barca, și era un munte. La un moment dat, a început să plouă - și cinci zile a plouat încontinuu. Noi aveam câte un rucsac în față și unul în spate și urcam pe munte. Era atât de abrupt, încât lăsam un rucsac jos, legam o sfoară de un arbore, ne prindeam de sfoară, luam rucsacul, ne prindeam de sfoară și mergeam pe panta aia.
De două ori, m-am prăvălit la vale, mi-au alunecat mâinile, eram ca o bilă de pământ. Și țin minte că a fost un moment în care eram atât de frustrat și atât de nervos, încât am zis că mă duc și mă arunc. Adică nu mai puteam să fac față la toată frustrarea aia. Eu credeam despre mine că sunt un om optimist. M-a speriat foarte tare. Era o situație-limită.
Mi-am adus aminte, în cursurile de formare, că profa ne-a învățat niște gesturi prin care poți controla furia și frustrarea. Eu eram furios pe lume și eram frustrat să scap de acolo. Când suntem foarte frustrați, ne strângem toată furia într-un pumn și o eliberăm. Eu mă uitam la ea și mă gândeam - «când ești frustrat, nu-ți vine să iei furia și să faci exerciții de imaginație» - dar mi-am adus aminte de asta atunci și a funcționat. Toată furia era atât de adânc în mine și venea de atât de departe, încât rațional, cognitiv, nu puteam să mă confrunt cu ea. Nu știi niciodată când vine vorba despre o situație-limită: animalul din noi este forța vitală, animalul care vrea să trăiască orice s-ar întâmpla”.
„Totul este despre frică”
Biologul și exploratorul Alexandru Stermin a mai arătat, în dialogul cu Marius Constantinescu, că, în opinia sa, viața este despre frică și că, pentru a realiza ceva, este important să lăsăm frica de a nu ne trăi viața să preia controlul și să ne ajute să inovăm, să facem lucruri noi.
„În final, eu am înțeles că totul este despre frică, viața este despre frică, omul s-ar duce înspre celălalt, dar îi este frică să nu fie respins. Celălalt se duce spre el și îl ia de mână și te gândești că este curajos. Nu, îi este frică să nu rămână singur. Totul în viață este un fel de negociere despre frici.
În cartea despre depresie (coordonată de Marius Chivu, n.r.), eu am scris un text pe care l-am încheiat spunând că eu am două inimi - și că inimile astea bat din frică - din frica că aș putea muri și cealaltă bate din frica că aș rata viața, dacă nu m-aș duce să văd lumea. Și, atunci, când una, când cealaltă bate mai tare. (...) Când ne este frică de frică, noi atunci ne blocăm. Când ne este frică de moarte sau că ceva rău s-ar putea întâmpla, creierul nostru intră pe pilot automat. Și atunci ori fugim, ori ne luptăm, ori înghețăm.
Când nu ne este frică de moarte, nu ne este frică să greșim, intrăm într-un spațiu în care ne este bine, dar creierului tot îi este frică, pentru că nu poate intra pe pilot automat, că nu știe ce să facă și pentru că are șansa să facă orice, senzația asta de anxietate te împinge în față și așa apare creativitatea. Când vrem să învățăm, când vrem să descoperim, trebuie să luăm frica asta de moarte și să lăsăm cealaltă frică, frica de a nu-ți trăi viața, să vină și să ne conducă înainte.
Explorator în Amazon, datorită „Teleenciclopediei”
Îl fascinează Amazonul: „Cred că am ajuns cu gândul la Amazon pentru că, atunci când eram mic, mă uitam la Teleenciclopedia. În sătucul ăla mic, Teleenciclopedia era fereastra spre lumea asta și când mă uitam acolo mi-am zis: «Eu vreau, când o să mă fac mare, să mă duc în lume și s-o descopăr eu». Când se termina Teleenciclopedia, mă duceam în spatele casei, pe deal, și exploram lumea aia. Și, în mintea mea, îmi doream, când o să fiu mare, să explorez lumea asta”.
