Bondu este un dinozaur de pluș care vorbește 27 de limbi. El – sau, mai precis, chatbotul cu inteligență artificială încorporat în el – poate, de asemenea, să se joace, să ajute la teme și să răspundă cu răbdare la întrebările copiilor, chiar și la cele cu adevărat absurde.
„Modul de culcare” al acestuia include exerciții de respirație și povești. Bondu, care costă 300 de dolari și este disponibil în patru culori, este comercializat ca un tovarăș de joacă, un confident, un profesor, un cvasi-îngrijitor. Reclamele se străduiesc să scoată în evidență controalele sale de siguranță, inclusiv o aplicație care permite părinților să revadă conversațiile pe care Bondu le are cu copilul lor, precum și capacitatea sa de-a se adapta la starea de spirit, interesele și vârsta copilului. Și se subliniază, în mod repetat, că produsul este „fără ecran”, scrie The Atlantic.
Acesta este un argument ciudat și plin de subtilități tehnice pentru un obiect care conține o putere de calcul care ar fi ținut de science fiction chiar și acum câteva decenii – cam ca și cum ai comercializa o grenadă ca fiind „fără schije”. Dar Bondu își cunoaște publicul. Ce este jucăria este mai puțin important decât ceea ce nu este. Într-o mărturie postată pe site-ul Bondu, o fetiță care pare să aibă aproximativ 4 ani discută despre pui de animale cu Bondu-ul ei, pe care l-a numit Rosie. În videoclip, apare apoi o mamă așezată cu picioarele încrucișate pe podea și zâmbind către o cameră orientată spre ea. „Camryn adoră cu adevărat să-și petreacă ziua cu Bondu-ul ei”, spune femeia. „Și-mi place că este ceva cu care poate interacționa și care nu are un ecran.”
Timpul petrecut în fața ecranului poate fi o problemă – așa spune Academia Americană de Pediatrie; așa spun mulți educatori; la fel spun și rudele bine-intenționate. Din păcate, timpul petrecut în fața ecranului este și minunat, în sensul că este cam singura modalitate de-a ține un copil ocupat în timp ce speli vasele, te întinzi puțin, te duci la serviciu sau faci oricare dintre celelalte activități necesare sau plăcute pe care viața le impune și le oferă. Singurul lucru care pare mai grav decât a așeza un copil în fața televizorului este disperarea care te obligă să faci asta. Apoi, un pic mai târziu, vine lovitura vinovăției.
Conform unui sondaj realizat anul trecut de Lurie Children’s Hospital din Chicago, aproximativ jumătate dintre părinții chestionați pun ecranele în fața copiilor lor zilnic, adesea din cauza problemelor legate de plata îngrijirii acestora. Un număr și mai mare de mame – 62% – s-au simțit vinovate de timpul petrecut de copiii lor în fața ecranului. În chat-urile de grup și pe forumurile pentru părinți, acestea recunosc că își lasă copiii să se uite la Sesame Street și formulează asta cu atâta vinovăție, încât ai putea crede că le dau heroină la micul dejun. Unii părinți elaborează strategii sofisticate de evitare: evitarea reuniunilor de familie cu bunici dependenți de ecrane; alegerea în mod specific a școlilor care interzic dispozitivele.
În grupul de Facebook „Screen Free Parenting Community”, care are peste un sfert de milion de membri, atmosfera este undeva între o organizație activistă radicală și un grup de sprijin. Luna trecută, unul dintre moderatori a postat un videoclip înfiorător cu copii mici care arătau ca și cum ar fi suferit o lobotomie, țipând după ce li s-au luat tabletele. Câteva postări mai jos, o mamă care urma să nască al treilea copil a cerut ajutor sau iertare pentru că și-a lăsat copilul mic să se uite la televizor în timp ce ea avea grijă de cel nou-născut. „Mă simt ca un eșec total”, a scris ea. „Mi-e teamă de repercusiunile pe care acest lucru le va avea pe termen lung asupra fiului meu. Mă rog să nu fie prea târziu.”
Comerțul este pentru anxietate ceea ce țânțarii sunt pentru apa stătătoare. Așadar, avem aici o nouă categorie de dispozitive electronice „anti-ecran” care pretind că îți distrează copilul la fel de mult ca un ecran, însă fără să-i distrugă creierul. Bondu este însoțit de mai multe alte jucării de pluș care au fost echipate cu modele lingvistice complexe și par concepute pentru a capta atenția copiilor și atașamentul lor. Printre acestea se numără un ursuleț de pluș care spune povești de adormit generate de IA; o creatură albastră cu ochi mari care folosește „funcții interactive de IA care o fac să pară mai vie decât o jucărie de pluș tradițională”; un extraterestru care se presupune că poate alina un copil în timpul unui coșmar.
Potrivit The Atlantic, alte produse urmăresc să satisfacă dorința de-a crește copiii fără ecrane în moduri mai puțin invazive și cu tehnologie mai puțin avansată, deși sunt încă departe de a fi analogice. Yoto Player și Toniebox sunt dispozitive audio rivale care redau muzică și povestiri scurte. Tin Can este un telefon cu Wi-Fi conceput să arate ca un telefon fix în stilul anilor ’90; de la lansarea sa de anul trecut, a avut în mod regulat o listă de așteptare de câteva luni. Există o „tabletă fără ecran” care se luminează, un robot vorbitor care îl va învăța pe copil despre STEAM și o tablă de sudoku „inteligentă”, alimentată de IA, care promite „fără aplicații, fără tablete, fără bătălii legate de timpul petrecut în fața ecranului”. Marile companii producătoare de jucării intră acum și ele pe piață, adăugând elemente specifice secolului XXI la produsele secolului XX, probabil în încercarea de a nu rămâne în urmă. OpenAI a anunțat recent o „colaborare strategică” cu Mattel, iar la începutul acestui an, Lego a lansat o linie de piese de construcție „inteligente”, echipate cu difuzoare, microcipuri și lumini LED.
Indiferent de abordare, argumentul de vânzare este similar. Aceste jucării pun accentul pe eliminarea multora dintre aspectele cele mai deranjante din punct de vedere psihic și estetic ale divertismentului bazat pe telefoane și tablete destinat copiilor – cântecele, fețele de desene animate ciudat de plate, algoritmul confuz, derularea infinită. Prețul lor este, în general, stabilit astfel încât să transmită o calitate accesibilă, iar acestea tind să fie promovate agresiv pe Instagram. Reclamele au grijă să sublinieze cât de educative sunt aceste jucării, cât de distractive sunt – dar nu atât de distractive încât să-ți distragă copilul de la construirea unei vieți pline de sens. Dacă Sesame Street este heroina, aceasta este metadona, conchide The Atlantic.
Sursă foto: New Africa/Shutterstock.com
