loader
Foto

Irina Păcurariu: „N-am alergat după breaking news. Am alergat după oameni.”

VEDETE

Într-o epocă a vitezei și zgomotului, Irina Păcurariu continuă să adune şi să spună poveşti care nu se uită. Nu povești stridente, cosmetizate, ci fragmente de viață adevărată, în care găsim România cu durerile, frumusețile, cu tot ce încă nu știm despre noi.

 

Început ca o întâmplare, jurnalismul a devenit pentru Irina destin, o carieră în care a descoperit forța istorisirilor și puterea pe care o au oamenii atunci când sunt ascultați cu răbdare.

De la „Poveste fără sfârșit” sau „Mari români“, „România deşteaptă“, „Exodul mamelor“  la „Rețeaua de idoli” – pe care o urmărim acum la TVR 2 -, a adus pe ecran oameni simpli și personalități marcante, mereu cu aceeași grijă pentru adevăr și emoție.

În noul sezon „Reţeaua de idoli”, care debutează pe 6 octombrie 2025, Irina îi va avea ca invitaţi, printre alţii, pe: Radu Paraschivescu, Valeriu Nicolae, Fuego, Cristian Măcelaru, prof. dr. Victor Velculescu – coordonatorul laboratorului de genomică în cancer de la Universitatea Johns Hopkins din SUA, care a descoperit biopsia lichidă folosită pentru a depista cancerul pulmonar înainte de apariția simptomelor –, Medeea Marinescu şi alţii.

(w500) Irina Pacu

Nu aleargă după senzaţional şi audiențe facile, ci după oameni: bătrâni care n-au părăsit satul, dar au citit toată literatura rusă, români plecați, dar cu țara în suflet, și români rămași, cu sufletul plecat.

Într-o lume a breaking news-urilor și a goanei după senzaţional, Irina rămâne fidelă întâlnirilor autentice, care rămân în memoria telespectatorilor. A învățat că puterea unui interviu nu stă în întrebările dure, ci în tăcerile dintre ele, emisiunile și reportajele sale sunt dintre cele inspiraţionale, care deschis uși, mişcă lucrurile, schimbă legi.

În acest interviu, Irina Păcurariu ne vorbeşte cu sinceritate despre cât de greu e să foloseşti cea mai simplă întrebare: „Ce mai faci?”, despre carieră, familie, sensul de a face televiziune într-o lume cu un ritm pe repede-înainte.

 

(w500) Irina Pacu

Întrebare: Eşti omul care, de peste trei decenii, spune poveştile altora. Şi o faci într-un stil inconfundabil. Ne spui, te rog, în stilul Irina Păcurariu, povestea ta? Visai în copilărie să faci televiziune? Cum de ai ales să fii inginer, ca după puţin timp să ajungi jurnalist?

Irina Păcurariu: La început a fost o slujbă. Atât. Primul anunț de job găsit de mama într-un ziar, apărut imediat după ce am terminat facultatea. Venit, văzut, plăcut. Sau ar fi fost simplu să fi fost așa. De fapt, ne-am prezentat vreo 200 de candidați pentru ceva ce era departe de o ofertă de muncă. TVR Iași își căuta doar colaboratori, care să se specializeze eventual din mers. Am trecut de concurs și am rămas să-mi încerc norocul. Abia după vreo 4-5 luni, care atunci au părut o „mică” eternitate, am primit și oferta de a rămâne în echipa studioului. Era în 1993.

Nu sunt sigură că visam concret să fac ceva cu adevărat. Suna bine „avocat”, totuși nu până la a mă tenta să încerc o admitere la drept.

În toţi aceşti ani, ai realizat emisiuni care au rămas în memoria colectivă chiar dacă s-au terminat şi ai început alte proiecte. „Poveste fără sfârşit“, „Mari români“, „Cealaltă Românie“,  „Culoarele puterii“, „România deşteaptă“, „Exodul mamelor“ sunt câteva dintre. Dacă te uiți în spate, ce a contat mai mult în parcursul carierei: întâmplările sau oamenii pe care i-ai întâlnit?

I.P.: Am tot fost întrebată de ce nu mă reinventez, de ce nu trec la formate mai comerciale, de ce rămân la TVR, de ce continui să fac reportaje „grele”. Răspunsul e simplu: pentru că aici e România pe care o iubesc. Nu cea stridentă, nu cea cosmetizată, ci cea adevărată. Cu durerile ei, cu frumusețea ei, cu tot ce încă nu știm despre noi.

M-am născut într-o epocă în care poveștile adevărate nu se spuneau la televizor, ci în șoaptă, la marginea drumului, printre vecini și printre tăceri. Poate de aceea, când am ajuns în fața camerelor de filmat, am știut că nu vreau să fiu acolo pentru lumină, ci pentru umbră — pentru ce nu se vede, ce nu se spune, ce nu se vinde.

Am făcut jurnalism într-o perioadă în care România încă învăța să vorbească liber. Și eu, odată cu ea. Am înțeles repede că puterea unui interviu nu stă în întrebările dure, ci în tăcerile dintre ele. Acolo, în secundele acelea fragile, se naște adevărul. Acolo începem, cu adevărat, să ne cunoaștem.

Când am filmat „Țara Șerpașilor” - primul documentar românesc în Himalaya -, nu mi-am dorit o performanță. Am vrut doar să înțeleg ce înseamnă să urci — în viață, în sine, în necunoscut. Când am spus povestea Codrinei, o tânără în scaun cu rotile care voia să meargă la facultate, am simțit că jurnalismul poate face mai mult decât să informeze. Poate schimba. Acel reportaj a schimbat reguli, datorită lui au apărut primele platforme de acces în universități. A deschis uși. Și mie, mi-a deschis inima mai mult decât orice premiu.

N-am alergat după breaking news. Am alergat după oameni. I-am căutat în satele unde poșta vine o dată pe săptămână, în spitale unde lupta nu se dă doar cu boala, ci și cu speranța, în apartamente mici, unde trăiesc vise mari. Mi-au vorbit femei care și-au crescut copiii singure. Bătrâni care n-au ieșit niciodată din satul lor, dar au citit toată literatura rusă. Români plecați, dar cu țara în suflet, și români rămași, cu sufletul plecat.

(w882) Irina Pacu

Pentru tine jurnalismul nu e o meserie, ci o vocaţie. Dar dacă n-ai fi ales acest drum, în ce domeniu te imaginezi lucrând cu aceeași pasiune?

I.P.: Cred că medicina rămâne cea mai frumoasă dintre vocații, nimic nu se compară cu şansa de a salva vieți.

Când stai față în față cu cineva, ce cauţi mai întâi: povestea, emoţia sau puterea din spatele persoanei?

I.P.: Nu îmi mint interlocutorii, nu mimez interesul, nu le lezez demnitatea. Sau sper că n-am trecut niciodată linia fină dintre curiozitate, căutarea de informații reale, de interes și vânătoarea de vrăjitoare.

Există vreo întrebare cu care nu dai greş niciodată în interviurile tale?

I.P.: „Ce mai faceți?”, cea mai simplă dintre întrebări. Nu e simplu să o folosești, mai ales când cele mai multe dintre întâlniri sunt cu oameni pe care îi vezi pentru prima dată. Nu sfătuiesc pe nimeni să apeleze la ea decât dacă e pregătit cu adevărat. Când provoci astfel pe cineva o faci după ce ți-ai făcut temele și deja știi destule despre interlocutor. O astfel de întrebare nu se folosește când eşti în pană de idei (ceea ce n-are de-a face cu un interviu bun), e doar o formulă familiară de a încălzi atmosfera şi relaxează mai mereu nivelul de comunicare.

(w500) Irina Pacu

Ce înseamnă pentru tine „a face televiziune cu sens” într-o epocă în care atenția publicului e tot mai greu de câștigat?

I.P.: Întrebarea ta e, de fapt, o întrebare despre noi toți: mai suntem dispuși să ascultăm cu adevărat? Să fim mișcați de ceva ce nu ni se întâmplă direct?

Răspunsul meu sincer: da, mai ales dacă ceea ce relatezi inspiră sau are impact real.

Trăim într-o lume cu viteza pe repede-înainte. Informația vine în valuri, totul se consumă repede – o poveste azi, un scandal mâine, un viral poimâine. E greu să mai rămâi cu inima deschisă când ești bombardat continuu cu titluri, notificări și opinii. E greu să mai ai timp să te oprești și să spui: „Povestea asta chiar mă atinge.”

Dar… tocmai de-asta poveștile sincere sunt mai valoroase ca oricând. Pentru că, în toată gălăgia, oamenii tot tânjesc după ceva autentic. După ceva care să-i miște, care să le amintească de ce sunt aici. Poate nu vor comenta, poate nu vor da like. Dar citesc. Și simt.

Sunt oameni care își mai pleacă urechea – mai ales când recunosc în vocea ta un ecou din propriul lor drum. Când nu predici, ci povestești. Când nu ceri admirație, ci împărtășești vulnerabilitate. Atunci, da, se face liniște. Și ascultă.

Și da, mai există și respect pentru modele, adică genul de personaje pe care le prezint din când în când.

Poate că aceşti oameni din public nu sunt majoritari. Poate că nu sunt cei care comentează primii. Dar sunt acolo. Și dacă ai ceva de spus cu adevărat, vor rămâne până la capăt. Şi pentru ei contează să ne facem bine treaba în continuare.

(w500) Irina Pacu

A existat vreun invitat care te-a emoționat până la tăcere?

I.P.: Atât de mulți încât nu pot alege.

Există invitaţi/întâlniri care ţi-au schimbat viaţa, altul în afară de Ticu, pe care l-ai cunoscut când a venit la o emisiune la TVR Iaşi?

I.P.: Niciuna/niciunul ca el, dacă e să fiu obiectivă.

Locuieşti la Piatra Neamţ, călătoreşti des la Bucureşti, dar şi peste tot în lume. „Unde-i acasă?” pentru tine?

I.P.: Unde sunt ai mei, Ticu și fetele. Dacă vorbim de o locație, acasă este la marginea pădurii unde locuim, dacă e orașul pe care îl voi simți mereu acasă, acela va rămâne Iaşi.

Spuneai că fiicele tale, Carina şi Petra, te inspiră în munca ta, că ai învăţat de la ele să fii mai directă când adresezi întrebările, că te „obligă” să te adaptezi, pentru că tinerii au alt stil de a comunica. Ce altceva ai mai învăţat de la ele? Ţi-ai schimbat stilul vestimentar, eşti în trend cu gadgeturi etc?

I.P.: Generația lor este destul de critică, nu lasă loc de ratări, deci trebuie să fii mereu cu garda sus. Frica de ridicol e la cote mari. De la fetele mele învăț în fiecare zi: rigoare, decență, respect pentru mediu și societate. Sună prețios, dar e adevărul.

(w500) Irina Pacu

Dacă ţi-ai descrie familia ca pe o echipă, care ar fi rolul fiecăruia?

I.P.: Ticu e portar, funcționează bine „la primire”, Petra e atacant, Carina- strategul de pe orice teren. Eu, de multe ori, doar fac gălăgie de pe margine, uneori cu folos, de cele mai multe ori doar ca să aibă ei ce ironiza.

Într-o familie unde fiecare are propriile „vârfuri de cucerit” (tu în televiziune, soțul în alpinism), cum arată momentele simple de „acasă”?

I.P.: Ca la toată lumea, cu garda jos, fără niciun efort de a fi simpatici. Ticu lucrează la o carte, deci are toate motivele să se retragă în pod, departe de „gălăgia” pe care o pot reuși trei fete împreună.

Ticu este primul român care a urcat pe Everest, este singurul român care a urcat pe cele mai înalte vârfuri ale celor șapte continente, mai nou, a finalizat proiectul Via Ferrata Astragalus - cea mai lungă Via Ferrata din România. Numele lui e sinonim cu muntele, cu natura. Ce efect au munții asupra ta?

I.P.: Mă fac fericită.

(w500) Irina Pacu

Ce te inspiră în afara camerei de filmat (cărți, oameni, locuri)?

I.P.: Oamenii, clar. Mereu.

Oamenii nu pot fi atenţi mai mult de câteva secunde. Aşadar, cum te-ai prezenta în câteva rânduri (de 7 secunde) şi care ar fi titlul care să te rezume pe tine, Irina Păcurariu? Cu trăiri, pasiuni, defecte, calităţi, visuri...

I.P.: O fată de pe drum, cu ochii pe cei din jur.

Astăzi, pentru cei mai mulţi, tot ce contează este să fie conectaţi şi validaţi „în reţea”. Viaţa „în reţea” a ajuns să fie cea reală, iar cea în afara acesteia, un apendice. În emisiunea „Reţeaua de idoli” tu aduci oameni cu vieţi şi poveşti consistente şi valoroase atât „în reţea”, cât şi în afara ei. Tu ce crezi, mai există viaţă în afara reţelei?

I.P.: Oh, da. Doar că nu ne place să ne raportăm cu adevărat la ea.

 

sursă foto: Irina Păcurariu

 
De ce e important pentru democrație ca oamenii să aibă încredere în știri. Raport EBU: Doar 4 din 10 cetățeni UE cred că știrile pe care le citesc sunt reale

Doar patru din zece europeni cred că știrile pe care le citesc sunt reale, iar acest lucru se traduce în creșterea neîncrederii în cei din jur, ...

Majoritatea tinerilor și-ar continua cariera în afara țării

Un sondaj recent realizat de Cook Communications și analizat de economedia.ro arată că tot mai mulți tineri din România iau în calcul plecarea ...

Ultima zi pe Via Transilvanica - ziua 64: Balotești - Drobeta-Turnu-Severin

În ultima zi pe Via Transilvanica, Alexandru Ungureanu străbate cei 26 kilometri dintre Balotești și Severin, traseu considerat de dificultate ...