Cu o carieră de peste două decenii în jurnalismul de televiziune, Roxana Zamfirescu a devenit un nume respectat în peisajul media din România, datorită profesionalismului, rigurozității și abordării echilibrate în fața subiectelor sensibile. Roxana este una dintre gazdele emisiunii „Tema zilei” de la TVR INFO, un talk-show cu un format de dezbateri în care sunt abordate teme de actualitate politică, economică și socială.
Roxana a reușit să capteze atenția publicului prin abilitatea de a conduce o discuţie pe subiecte complexe într-un mod accesibil, obiectiv şi echilibrat. Emisiunile pe care le moderează au invitați din diferite domenii, dar și teme controversate sau greu de abordat, lucru ce a contribuit la creșterea popularității ei. Ca jurnalist al Ştirilor TVR, Roxana este apreciată pentru discernământul său în selecția subiectelor și pentru capacitatea de a menține un ton imparțial chiar și atunci când discuțiile devin tensionate.
Cum este ea, Roxana Zamfirescu, atunci când nu se află în faţa camerelor de luat vederi? Ce a determinat-o să pornească pe această cale? Care sunt provocările cu care se confruntă în profesia sa? În ce măsură poate „să pună meseria în cui” când ajunge acasă? Cum îşi încarcă bateriile, pentru a face faţă unui program uneori extrem de solicitant? La toate aceste întrebări – şi la altele –ne răspunde jurnalista TVR în cele de mai jos.
Cum a început drumul tău în jurnalism? Ce te-a atras către televiziune?
Roxana Zamfirescu: Drumul a început în casa părintească de la Buzău, unde urmăream, la televizor, cu o pătură în geam, ceea ce ne-am obișnuit să numim Revoluția. Atunci mi-am zis că, dacă scap cu viață, (se auzeau și la noi în oraș focuri de armă), mă fac jurnalistă. Și mi-am mai propus ceva: să văd televiziunea. Ceea ce am și făcut câteva luni mai târziu. Am plecat dis-de-dimineață nu la liceu, ci la București, împreună cu câțiva prieteni, fără știrea părinților, să vedem televiziunea. După multe peripeții, fără bani de autobuz sau metrou, am reușit. Ce am simțit atunci... rămâne între noi două: între mine și TVR. Apoi am urmat Facultatea de Jurnalism, specializări cu burse prin Franța și o pasiune teribilă, care mă ține la suprafață și când cred că nu mai pot sau nu mai vreau.
Care este momentul, emisiunea sau reportajul de care eşti cea mai mândră și de ce?
R.Z.: Greu, foarte greu de spus. Să fie seria de reportaje în satele ascunse în munții Hunedoarei? Poveștile de acolo, din satul cu un singur locuitor (țin minte și acum fața lui cu riduri adânci, ca niște brazde, și chimirul de piele în care își sprijinea mâna grea și aspră), sau din cel fără curent, sau din cel aproape părăsit, în care oamenii își îngropau morții în curte? Sau transmisiunile din ziua în care regele Mihai s-a adresat Parlamentului și, pentru prima oară, am văzut până și cei mai leneși parlamentari emoționați, cu aerul unor elevi care nu și-au învățat lecția, dar măcar au mimat, după puteri? Relatările de la diverse evenimente din România pentru postul francez TV5? Sau emisiunea în care s-a declarat starea de urgență și am alergat pe holuri, disperată să ajung în studio, nemachiată, dar cu paragrafe citite din lege despre starea de urgență?... Sigur aș mai trece aici relatările de la Paris, de la turul doi al alegerilor prezidențiale, cu Iohannis și Ponta protagoniști. Cu gaze lacrimogene, cu un noian de informații bizare, în capcana cărora nu am căzut. Și summitul UE de la Sibiu. Plus emisiunile din primele zile ale războiului din Ucraina. Și tot atât de sigur aș mai trece emisiunea din ajunul deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris, din 2024.
Cum ai descrie evoluția jurnalismului românesc de când ai început până azi? Ce ai schimbat în stilul sau abordarea ta profesională pentru a ține pasul cu această evoluţie?
R.Z.: Când îmi amintesc de începuturi, am senzația că vorbim despre o altă specie. De oameni, de jurnalism. Cred că, așa cum împărțim istoria în „înainte și după Hristos”, iertat îmi fie, nu vreau să sune a blasfemie, dar așa ar trebui să împărțim și contemporaneitatea în „înainte și după internet și telefonie mobilă”. Cred că s-a schimbat foarte mult relația cu sursele – și de aici, foarte multe consecințe. Tehnolgia intermediază, face să se instaleze și o anumită comoditate, o anumită superficialitate și mă tem că asta alterează cam mult rezultatul finit, uneori. Desigur, am încercat și încerc să țin pasul, sper că reușesc într-o anumită măsură, dar păstrând, grație experienței, o prudență și reticență.
Cum alegi subiectele la „Tema zilei”? Cât la sută e decizia personală, cât decurge din discuțiile de redacție și cât e generat de reacțiile publicului sau evenimentele momentului?
R.Z.: „Tema zilei” e o emisiune foarte grea. Ai senzația că, fiind la final de săptămână, poți face ceva liniștit, mai analitic, poate nu mereu în cheie politică, și toate planurile, cu tot cu invitați, îti pot fi pulverizate cu câteva ore înainte de emisie, din cauza unor evenimente strict la zi. În general, alegem subiectul după o consultare în echipă, alteori se întâmplă să ne vină o idee dintr-o banală discuție între colegi, în redacție. Sigur, mai sunt și momente vecine cu disperarea, când ai idei, dar nu ai cu cine să le susții, pentru că vinerea mai pleacă lumea din București...
Care sunt provocările cele mai mari când moderezi dezbateri cu invitați politicieni sau personaje publice controversate și cum faci față tentației de „senzațional”?
R.Z.: Senzaționalul e facil, de cele mai multe ori, iar o televiziune publică nu cred că trebuie să îl cultive decât în doze minime. Cel mai greu în dezbaterile cu personaje controversate mi se pare că este să-ți domini pornirile și opiniile și să faci în așa fel încât să îi înfățișezi publicului cum sunt, iar publicul să decidă. Uneori e de-a dreptul exercițiu de răbdare, pur și simplu. Te mai salvează o ironie, o tușă de umor.
Cum se poate menține integritatea profesională într-o meserie „cu uzură”? Ce sfaturi ai avea pentru tinerii jurnaliști care vin cu idealuri?
R.Z.: Integritatea profesională vine din integritatea ta, ca persoană. Din educația ta, din caracterul tău. Felul în care o prelungești în profesie e și o chestiune de anduranță, încăpățânare, dacă vreți. Am avut ocazia să mă adresez studenților de la Facultatea de Jurnalism, să îndrum colegi mai tineri care au venit la noi în redacție (și de unii sunt tare mândră!). Nu le-am dat neapărat sfaturi. Le-am explicat, mai degrabă, ce nu e chiar foarte bine să facă. Să nu creadă, de exemplu, orbește, că dacă vine cineva să le dea o informație senzațională, acel cineva o face pentru ochii lor frumoși (chiar dacă au ochii frumoși). Și să se documenteze temeinic, mereu. Când un interlocutor te simte că nu stăpânești subiectul, ești victimă sigură.
Cum reușeşti să faci față stresului, ritmului intens și, uneori, subiectelor dificile – atât emoționale, cât și politice?
R.Z.: Fac față pentru că, pur și simplu, îmi place profesia asta. Nu e un merit, așa a fost să fie. Și pentru că muncesc. Iarăși, nu e un merit, așa consider că trebuie. Paradoxal, fac față stresului... stresându-mă. Adică citind, documentându-mă. Și spunându-mi că, dacă sunt acolo, pe ecran, am o responsabilitate imensă, nu e un exercițiu de vanitate. Emoția poate fi copleșitoare uneori, dar după ce ieși din cadru.
Există un moment sau o întâlnire din reportajele făcute de-a lungul anilor care ţi-a schimbat felul de a privi oamenii sau viața?
R.Z.: Există, printre altele, două imagini care m-au marcat și din care am înțeles multe. Am filmat un reportaj cu o operatie pe cord. Imaginea inimii oprite și a aparatului care i-a preluat activitatea cât medicii reparau inima respectivă mi-a dat mult de gândit. A doua este imaginea oamenilor care înconjurau, târziu, în noapte, Palatul Regal, pentru a-și lua rămas-bun de la Regele Mihai. Nu sunt monarhistă, dar, ascultându-i și privindu-i, mi-am dat seama câtă nevoie au oamenii de lideri adevărați, de bună credință și responsabili, cu adevărat. Nu providențiali sau închipuiți.
Cum îţi regăseşti echilibrul interior după o zi încărcată de știri, dezbateri și presiune – ce te liniștește și îţi aduce bucurie în afara redacției?
R.Z.: Când băieții mei erau mai mici, era suficient să intru pe ușă și să mi se cocoațe în spate, pe umeri, să îmi povestească ce au făcut, să îi ascult pe amândoi deodată și să le dovedesc că îi aud împreună și îi înțeleg separat. Acum sunt mai mari și poveștile se spun altfel, dar fericirea e aceeași. Plus întâlnirile cu prietenii, nu mulți, dar tare dragi. Suntem câteva familii strâns unite în jurul acelorași motive de bucurie și fără formula asta nu prea pot concepe concediile sau sărbătorile. Cu un bemol pentru plimbările prin locuri inedite, eu fiind responsabila cu obiectivele turistice și traseele. Știți ce relaxant e să mergi cu mașina pe Valea Loarei, sau în Grecia, sau în Bucovina și în fiecare seară să fii întrebată: „Așa, și mâine ce traseu avem, ce vedem?” Cât despre o carte citită liniștit, ce să mai zic?
Ai vreo lecție de viață pe care ai învățat-o în meserie, dar pe care o păstrezi ca pe o regulă personală, dincolo de job?
R.Z.: Nu e nepărat o lecție, dar cert e că meseria făcută aici, în TVR, mi s-a prelungit dincolo de job sub forma unor oameni deosebiți pe care am avut norocul să îi întâlnesc la serviciu și care azi îmi sunt aproape.
