Într-o lume grăbită, în care conversațiile se consumă în viteză, Cătălin Ștefănescu rămâne un apărător al dialogului aşezat, construit cu răbdare. Pentru moderatorul emisiunii „Garantat 100%”, interviul nu e un duel, ci o întâlnire. Îl fascinează tăcerile, detaliile abia sesizabile, și, mai ales, momentele în care invitații uită de camere și încep să fie ei înșiși.
Curiozitatea lui – născută din poveștile citite seara în copilărie – l-a purtat prin radio, televiziune, săli de clasă și prin întâlniri care l-au modelat profesional și personal. Nu caută spectaculosul, ci firescul, nu întrebarea perfectă, ci o atmosferă în care celălalt se simte acasă.
Dincolo de platou, atenția lui se îndreaptă către muzică, filme, studenți, prieteni și bucurii mărunte ca mersul la piață sau gătitul pentru prieteni.
Ce fel de copil a fost, ce interlocutor ar alege pentru un interviu fără limită de timp, care e secretul întrebrărilor şi tăcerilor sale, aflăm de la Cătălin Ştefănescu, cel care de obicei întreabă, iar acum devine cel întrebat.
Întrebare: În fiecare interviu, se simte că există o curiozitate reală, o dorință autentică de a înțelege. Curiozitatea aceasta nu se învață din manuale, ci se cultivă în ani, dintr-o anumită foame de a descoperi lumea. Dincolo de meseria de jurnalist, ce fel de copil, adolescent, tânăr a fost omul care astăzi întreabă atât de bine?
Cătălin Ştefănescu: Scopul meu nu este și n-a fost niciodată să întreb bine. Destinația la care sper de fiecare dată să ajung, împreună cu partenera sau partenerul de dialog, este o stare de comunicare cât mai normală și confortabilă. Iar lucrul ăsta depinde de ambii participanți la discuție. Cât despre mine, ce să zic? Am fost un copil și un adolescent destul de zgomotos, cam oraznic și neastâmpărat. Un lucru e sigur: mi-au plăcut, dintotdeauna, poveștile. Indiferent de cine era spusă, orice poveste mă fascina. Când eram foarte mic, maică-mea îmi citea povești. Abia așteptam să treacă ziua. Fiecare seară era o sărbătoare, pentru că auzeam o poveste. Cea mai cruntă pedeapsă, când făceam câte o boacănă, era că-mi tăia porția de citit povești. Sufeream groaznic. Nu exista graniță între realitate și ficțiune. Poveștile erau un continuu, împletit cu intervalul inevitabil dintre serile în care mi se citeau povești. Cred că de-acolo mi se trage tot ce-a urmat.
Există oameni care, prin felul lor de a privi și de a asculta, par să poarte în ei poveștile altora. De peste 25 de ani, ești nu doar un jurnalist, ci și un arhivar de vieți, de trăiri, de amintiri adunate în lungi conversații. Dar, între aceste istorii ale altora, se află și propria ta poveste, mai puțin spusă. Care sunt acele momente/întâlniri care te-au modelat personal și profesional?
C.Ş: Încerc să fac meseria asta de 35 de ani. Am scris primele articole de presă în 1990. La Radio, în calitate de colaborator absolut fascinat, am ajuns prin 1993, iar la Televiziune, în 1994. Emisiunea Garantat 100% există de 26 de ani. În toată vremea asta s-au întâmplat foarte multe întâlniri, s-au petrecut momente profund memorabile, așa cum au fost și momente grele, eșecuri și perioade de criză. Dar în fiecare clipă am rămas recunoscător faptului că fac această meserie. Iar emoția fiecărei întâlniri nu s-a modificat cu nimic. E absolut la fel ca la început. Le datorez enorm unor oameni care-mi sunt foarte dragi, și despre care nu prea povestesc, dintr-o formă de sfială. De fapt, absolut fiecare întâlnire te modelează, te influențează, lasă ceva în urmă. A le menționa pe unele și a le uita pe altele e nedrept. Iar dincolo de profesie, de ani buni, petrec mult timp în compania unor oameni care nu au nicio legătură cu meseria mea. Vremea petrecută cu ei mă modelează și personal și profesional, într-un mod cât se poate de natural și neprogramat. Chestie pentru care, din nou, sunt foarte recunoscător.
Se spune că oamenii care ascultă mult ajung să fie mai atenți la detalii — la felul în care cineva zâmbește, la o ezitare, la o schimbare de ton. Când nu eşti în platou, unde se duce această atenție? Înspre prieteni, hobby-uri, sau e doar un reflex profesional?
C.Ş.: Nu e o atenție programată. Face parte, firesc, din fascinația de a descoperi și asculta oameni. Văd detalii, inevitabil, dar nu ăsta e scopul. Nu-mi trece prin cap nici să manipulez în vreun fel, nici să „să scot răspunsuri” de la partenerul/partenera de dialog. Sper doar să pot construi o atmosferă, o stare de dialog în urma căreia să aflăm cu toții lucruri interesante de la oameni care știu despre ce vorbesc. Când nu sunt în platou, atenția asta se duce în lecțiile pe care mi le fac pentru întâlnirile cu studenții de la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai de la Cluj-Napoca. Apoi în lectură, în muzică, în film, în ceea ce facem, altminteri, cu toții, atunci când contemplăm lumea în care trăim. Și în gătit pentru prieteni dragi.
Dincolo de figura jurnalistului cu care publicul s-a obișnuit, există pasiuni, plăceri simple, rutine de zi cu zi. Care sunt acele lucruri mărunte, poate banale, care îţi aduc liniște și bucurie?
C.Ş.: Cum ziceam mai devreme, toate la un loc și-ncă multe altele, pe care nici nu cred că le știu, sau nu le-am definit în vreun fel, pentru că fac parte din firescul ființei. O tură de cumpărături la piață poate face minuni pentru chipul general al unei zile, așa cum o cafea sau un pahar cu vin pot corecta trasee care păreau că se îndreaptă spre butoiul cu pesimism. Și, întotdeauna, statul la povești cu oameni pe care-i știu sau pe care am șansa să îi descopăr în cele mai neașteptate situații.
Trăim într-o vreme în care conversațiile publice au devenit rapide, fragmentate, uneori reduse la replici scurte, aproape de tip slogan. Ai ales însă, de ani de zile, să cultivi dialogul lung, tihnit, bazat pe ascultare și nu pe viteză. Cum se păstrează această formă de conversație vie, fără să pară un anacronism?
C.Ş.: Cu siguranță că pentru unii e complet anacronică o conversație răbdătoare și așezată. Dar cred că un post public de televiziune are, printre alte obligații, și pe aceea de a se constitui într-o alternativă de stabilitate, de măsură în lucruri, fără a ocoli deloc vorbitul pe șleau, atunci când e cazul, dar păstrând un ton temperat și acordând o atenție mare calității conținutului pe care îl prezintă. Cred că e firesc să existe și un loc în care întâlnirea dintre doi oameni care vorbesc nu e o competiție sau o cursă cu obstacole. Și nu cred că așa ceva trebuie justificat prea mult. Pentru că face parte din normalitatea unei lumi, indiferent de felul în care putem defini, oricare dintre noi, normalitatea asta.
Există momente, în discuțiile cu invitații, în care tăcerea are o greutate mai mare decât orice întrebare. Cum ai învățat să foloseşti tăcerea ca pe un instrument de cunoaștere, nu ca pe un gol care trebuie umplut?
C.Ş.: Se știe de multă vreme și se dovedește că așa e. Toți bunii povestitori sunt, în primul rând, buni ascultători. Nu e ceva studiat, în ceea ce mă privește. E un respect elementar pentru interlocutor și e dorința reală de a afla lucruri.
Fiecare invitat vine cu un bagaj de povești, dar și cu ziduri ridicate în jurul său. Care a fost cel mai greu zid pe care a trebuit să-l „ocoleşti” sau să-l „escaladezi” pentru a ajunge la omul din spatele aparențelor?
C.Ş.: Cred că cel mai greu zid care trebuie escaladat e însăși ideea de televiziune. Pe de o parte, ideea în sine de televiziune, convențiile, tot ceea ce ține de prezența în fața camerelor de filmat. E firesc, oamenii se gândesc că trebuie să apară bine, să spună lucruri inteligente, există emoții, autenticitatea nu e o chestiune ușor de obținut. Pe de altă parte, imaginea pe care o are azi televiziunea în general, cu părțile ei bune și cu părțile mai puțin bune. Cel mai greu zid de escaladat e construirea unei încrederi.
Când priveşti înapoi, la primele ediții ale emisiunii Garantat 100%, ce vezi mai întâi — entuziasmul, stângăciile, sau acel fel unic de a construi interviul, care ţi-a rămas până astăzi?
C.Ş.: Entuziasmul și stângăciile, evident. Și simt un fel de jenă, pe care cred că o simt mulți dintre cei care fac meseria asta și care revăd, la un moment dat, ce făceau cu ani în urmă. Odată cu trecerea timpului am învățat însă că nu e neapărat cea mai bună idee să fiu atât de intransigent. Și apare ceva mult mai plăcut. Amuzamentul.
Dacă ai putea realiza un interviu fără nicio limită de timp, cu oricine din istoria lumii, cine ar fi acea persoană și ce i-ai spune înainte de a începe?
C.Ş.: Nu știu. Zic, de dragul jocului: Dimitrie Cantemir. Ce i-aș spune înainte? „Măria Ta, nu ne grăbește nimeni, vă ascultăm cu luare-aminte”.
De multe ori, în dialogurile cu invitații, ai vorbit despre visuri, despre drumuri neprevăzute, despre întâmplări care schimbă destine. Privindu-ți propria viață ca pe un interviu în desfășurarea, la ce întrebare încă mai cauți răspuns?
C.Ş.: Oho, e o listă foarte lungă, cât timp avem la dispoziție?
foto: TVR
