Gestionarea anxietății în sportul de înaltă performanță reprezintă o componentă esențială a pregătirii mentale, fiind strâns legată de modul în care sportivii își construiesc și își cultivă convingerile față de evenimentele competiționale.
Albert Ellis (1976) a oferit un model de gândire iraţională ce poate determina apariţia anxietăţii şi stresului la orice individ, în orice tip de activitate.
Conform specialiștilor americani precum Terry Orlick, Rainer Martens, Robert Nideffer, stările de anxietate distructivă apar adesea din cauza unor tipare de gândire irațională, precum nevoia absolută de aprobare socială sau cerința nerealistă de a fi competent în permanență. Aceste atitudini transformă competiția într-o amenințare la adresa identității personale, miza fiind percepută eronat ca depinzând exclusiv de rezultatul final.
Cercetările efectuate în psihologia sportivă evidențiază faptul că sportivii de elită se disting de cei de nivel mediu printr-o percepție de sine mai apropiată de ideal și printr-o capacitate superioară de mobilizare prin dialog interior pozitiv. În timp ce competiția pune presiune pe imaginea de sine prin comparația constantă cu ceilalți, atleții performanți utilizează formule-cheie și repetiții mentale pentru a domina situațiile generatoare de stres, transformând semnalele fiziologice ale adrenalinei în indicatori de pregătire pentru luptă, nu în motive de panică.
Reducerea eficientă a anxietății competiționale presupune stabilirea unor obiective de performanță realiste, aflate sub controlul direct al sportivului, și menținerea unei perspective echilibrate asupra consecințelor succesului sau eșecului. Concentrarea pe execuțiile proprii și pe „îndeplinirea datoriei” tehnice, în detrimentul factorilor externi incontrolabili — precum arbitrajul sau reacția publicului — facilitează păstrarea echilibrului emoțional. De asemenea, evocarea succeselor recente servește drept mecanism de consolidare a încrederii în forțele proprii în momentele de răgaz dinaintea confruntării.
Un rol determinant în stabilitatea psihică a sportivului îl joacă atitudinea persoanelor din anturajul său, de la antrenori până la familie, a căror prețuire trebuie să rămână constantă indiferent de rezultatul de pe tabelă. Eșecul este astfel reinterpretat ca o experiență de învățare și o provocare la adresa tăriei de caracter, permițând transformarea pierderii într-un câștig informațional necesar progresului. În acest model de reziliență, drumul către excelență este văzut ca un proces ciclic, în care controlul asupra propriei evoluții este redobândit prin analiza obiectivă a priorităților și prin refuzul de a irosi energia în reproșuri inutile.
sursa foto: AI
