"La un pas de România": din Tiraspol, cu focul din suflet și cu dor nespus (III)

TVR.RO | Sâmbătă, 20 Iunie 2020
Urmăriți a treia parte a interviului acordat TVRi, în exclusivitate, de Raisa Padurean, director adjunct al Liceului românesc „Lucian Blaga” din Tiraspol.
Tiraspol 3

Să fii român în afara granițelor țării tale este greu. Uneori este o alegere personală să trăiești departe de țara în care s-au născut ai tăi.

Alteori e o întâmplare a vieții. Alteori decid alții pentru tine și te obligă să te supui regulilor.

Raisa Padurean este directorul adjunct al Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol și este unul dintre cei care demonstrează în fiecare zi că „nu se poate”… nu există.

În această ultimă parte a interviului…la distanță am aflat ce înseamnă să fii român și să trăiești dincolo de granița Țării Mamă.

“A fi român pentru mine este o onoare și mă mândresc că sunt româncă adevărată! Niciodată nu mi-a fost și nu-mi este rușine să vorbesc românește, să cânt și să-mi exprim gândul în limba română. Este însă trist un lucru: românii de aici suferă prea mult și sunt uitați…Uneori am impresia că numai Bunul Dumnezeu ne vede, de acolo, de sus.

Goana după putere îi face pe cei de la conducere să uite că undeva bat inimile multor oameni de același sânge cu ei. Oare de ce? Unii ne fac promisiuni, apoi uită de noi. Se schimbă regimul, unii pleacă de la putere, vin alții și nimic nu se schimbă…Cititorul trebuie să înțeleagă că drepturile noastre la viață sunt încălcate de autoritățile separatiste.

(w640) Tiraspol 3

Un simplu exemplu vă aduc: zilele acestea mi-am pregătit bagajele pentru că trebuie să ajung la medic în București, să încep din nou investigațiile. Deoarece am de parcurs peste 1.400 km tur - retur, iau cu mine toate cele necesare. În caz de altă intervenție, să nu mai fiu nevoită să mă întorc după unele lucruri.

Ca să pot ieși din Tiraspol, a trebuit să sun la Forțele de ordine din Tiraspol, să depun o cerere că trebuie să plec la tratament. Ei, după aceea au început interogările la telefon. Adică milițienii care mă cercetau doreau să știe ce boală am, câte operații am suportat. De ce nu merg la medicii lor să mă tratez? Că trebuie să fiu în evidență la medicii lor pentru că ei nu-mi vor mai da permisiunea să ies din zonă. Întrebări umilitoare și informații confidențiale pe care numai KGB-iştii le puneau în timpul interogărilor…

Este din ce în ce mai greu să reziști într-o regiune cu regim dictatorial, unde trebuie să faci numai ceea ce-ți impun ei, să faci așa cum îți dictează. Dacă aș fi fost o persoană de altă naționalitate aș fi trecut prin așa-numita vamă, liberă.

Lor le este frică de dreptate și de adevăr….un popor ocupant, care ar trebui să aibă credință în suflet, pentru că și ei sunt ortodocși, ca noi.”

(w640) Tiraspol 3

În acest context am încercat să aflu ce ar trebui să facă România pentru românii din Tiraspol și localitățile din jur.

“Această întrebare mi-o pun mereu și nu pot găsi un răspuns. Noi, românii din Transnistria, suntem uitați, abandonați, nici nu știu cum să mă mai exprim…

Vă imaginați, muncim în Tiraspol, salariul îl primim de la Chișinău, Ministerul Educației ne finanțează direct. Sindicatul e la Anenii Noi, iar tot ce este legat de învățământ la Direcția de Învățământ - Căușeni. Imaginați-vă că luna s-a încheiat și a fost transferat salariul. Avem card ca toată lumea și ce să facem? Trebuie să ne gândim cum să mergem după salariu. Mai ales acum pe timp de pandemie. În oraș nu sunt bănci sau alte oficii care ar elibera lei moldovenești. Atunci trebuie să plecăm la aproximativ 30 km, în cel mai apropiat sat de pe malul drept ca să putem ridica o sumă simbolică pentru că bancomatele nu eliberează sume mari. Ca să ajungem la Varnița, trebuie să sunăm la Miliţia Locală, să depunem cerere, de acolo trebuie să ne însoțească cineva până la bancomat și înapoi strict sub supraveghere.

Vă spun sincer că ne-am săturat de blocaj, de buncărul acesta în care fierbem de atâția ani! Nu mai vorbesc de alte servicii. Statul Român trebuie să ia o atitudine față de românii din afară granițelor.

Suntem oameni, avem nevoie de tratamente, medicul de familie este la Chișinău sau la București. Cum ne descurcăm noi, când apar probleme grave de sănătate? Cum poate un om suporta atâta umilință? Din păcate, trebuie să ne descurcăm singuri, cum putem.

Având și salarii mici, fiecare profesor are împrumut la bancă, pentru că altfel nu poți trăi. Profesorii din țară au facilități, pentru concediu li se oferă tichete de vacanță, din câte am înțeles. Profesorii noștri nu știu ce înseamnă o stațiune balneară, ori un tratament calificat. De ce statul nu și-ar asuma și această responsabilitate? De câte ori ni s-a promis un adaos la salariu din partea Statului. Și? Promisiunea a fost, dar noi trăim cu speranța că poate mâine va fi mai bine.

(w640) Tiraspol 3

Statul Român ori nu poate să facă nimic, ori nu vrea să facă nimic pentru noi. Au fost timpuri când mergeam la cursuri de perfecționare la București. Exista Centrul Cultural “Eudoxiu Hurmuzachi”, care aduna români din diferite țări. Aveam posibilitatea să ne întâlnim cu colegi, să discutăm, să asistăm la orele susținute de profesori în liceele din București…Dar totul a dispărut! Nimeni nu-și mai amintește de noi! Iar cei de la București se ceartă pe fotolii, nu știu care e mai mare și care e mai tare…Acum sperăm că Statul Român va schimba legile, programele și poate își va aminti iar de noi, pentru că într-adevăr avem mare nevoie de susținere.

Noi, aici, la Liceu, mai avem nevoie de cel puțin un mijloc de transport pentru a putea aduce copiii din zonele rurale. Autocarul este vechi deja și neîncăpător. Uneori, șoferul riscă amenzi usturătoare având înăuntru 40 de copii în loc de 19. Avem nevoie de tehnică, materiale didactice pentru orele de curs. Eu, din banii mei, am conectat calculatorul la internet pentru că muncesc cu copiii și am nevoie să folosesc material din mediul online. Modem-ul tot singură l-am adus, pentru că Ministerul Educației de la Chișinău nu mai alocă bani pentru internet și pentru birotică sau pentru materiale didactice.

De fiecare dată când vin sărbătorile, trebuie să-mi bat capul cum să amenajez sala festivă și cu ce resurse? De unde luăm brad, jucării și alte obiecte necesare unei sărbători care îi bucură pe cei mici. De mai bine de 15 ani nimeni nu a alocat un bănuț pentru sărbători. Dar copiii nu trebuie să sufere din acest motiv. Așa că pun bani din buzunar, cumpăr cele necesare și mă străduiesc să fac tot posibilul ca sărbătorile să fie frumoase pentru copii. Oare în fiecare școală toți directorii adjuncți pun bani din buzunarul personal să aducă la școală cele necesare? Aș face o lista întreagă, dar ce folos?!

Ar fi bine dacă și copiii ar avea parte de invitații la diverse concursuri în țară. Avem copii deștepți și talentați, dar posibilitățile noastre sunt mici.

Acordând acest interviu mi se mai ușurează un pic sufletul de povară și mă gândesc că poate cineva citește și află despre problemele noastre…”

La final, am rugat-o pe doamna Raisa Padurean, directorul adjunct al Liceului românesc din Tiraspol, să ne spună ce “zestre” dă mai departe copiilor și elevilor săi.

“Omenia și omul de omenie mereu au fost puși în capul mesei. Deci să rămâneți oameni adevărați! Dragostea nemărginită de ȚARĂ și de NEAMUL ROMÂNESC. Dragostea pentru TRICOLORUL ROMÂNESC e cea mai mare moștenire pe care o transmitem din generație în generație. Istoria țării și dragostea pentru limba română și tot ce-i românesc.

Aș fi vrut să pot construi o biserica românească. Eu asta am visat mereu, să pot merge să mă rog în limba mamei, să înțeleg predicile și sfaturile preoților în limba română. Dar cu părere de rău, lupta zilnică pentru păstrarea identității ne-a furat prea mult timp.

Mi-aș fi dorit să las și un Centru Cultural Românesc, dar și acest lucru este imposibil aici, în zona ocupată.

Rămânem cu dragostea și cu durere în suflet, dar cu speranța că într-o bună zi și românii de dincoace de Nistru se vor bucura de dreptate și de multă LIBERTATE.

(w640) Tiraspol 3

Îndemnul meu pentru toți românii este să-și iubească pământul si să nu uite unde le sunt rădăcinile. Să iubească neamul, că avem cel mai bogat și cel mai valoros neam din moși - strămoși. Să iubim limba, să nu ne fie rușine a o vorbi. Și aș vrea să închei acest lung interviu de la distanță cu câteva versuri pe care le-am găsit pe internet, dar spun mai mult decât aș putea transmite eu acum prin cuvinte simple:

Plânge neamul românesc,/Plânge România mea,/Dar copacii-nmuguresc,/Chiar de viaţa noastră-i grea./Ploi la fruntea ţării cad/Şi furtuni ne răscolesc,/Brazii cei mai falnici ard,/Dar mai mândri alţii cresc. / Plânge România mea! În istorii s-a pierdut.../Doar uniţi îşi reclădesc,/Libertatea pe pământ,/Cei ce-n ţară au rămas,/Cei ce cred în ţara lor.../Până-n cel din urmă ceas,/Poartă-n suflet tricolor.

Interviu realizat de Aura Dobre

TVR +
Canalul TVR YouTube