Într-un interviu acordat tvr.ro, cercetătorul Ionuț Anghel, de la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (Academia Română), vorbește despre ce înseamnă faptul că 17 la sută din populația României este în risc de sărăcie extremă, ce măsuri cu impact pozitiv au fost luate în trecut și cum ar trebui să arate o intervenție pozitivă a autorităților în lupta cu sărăcia.
Este foarte îngrijorător că aproape o cincime din populația României nu are condițiile materiale și sociale pentru a duce o viață decentă în Europa anului 2025, spune Ionuț Anghel, de la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV, Academia Română), într-un scurt interviu pentru tvr.ro, comentând datele recente ale Erste privind nivelul de trai al românilor.
Totuși, dacă rata riscului de sărăcie este relativ constantă în ultimii zece ani, rata deprivării materiale și sociale severe s-a înjumătățit în aproximativ aceeași perioadă de timp, atrage atenția cercetătorul.
Citiți și: România, cea mai ridicată rată de sărăcie materială şi socială severă din Uniunea Europeană
O observație pe care o face Ionuț Anghel este că beneficiile de asistență socială pe care le oferă statul român nu sunt suficiente pentru reducerea sărăciei, iar cea mai bună formă de protecție socială la noi în țară rămâne să ai un loc de muncă: „Dacă, înainte de transferurile sociale pe care le realizează statul, riscul de sărăcie este de 23%, după transferurile sociale (repet, scoțând pensiile din calcul), riscul de sărăcie scade la 19%, adică vorbim de o eficiență de patru puncte procentuale”.
El arată că de aici decurg și diferențele economice între femei și bărbați - în România, numărul femeilor aflate în sărăcie este mai mare decât numărul bărbaților. Dincolo de faptul că sunt mai mulți bărbați salariați decât femei salariate, muncile prestate de bărbați sunt mai bine plătite decât cele prestate de femei, nemaivorbind și de munca invizibilă; cu alte cuvinte, „contează nu doar să ai un loc de muncă, ci contează și ce fel de muncă faci”.
Totodată, „problema în România este că distribuția oportunităților de ocupare și salarizare sunt foarte inegale între regiuni și medii de rezidență”, explică Ionuț Anghel.
În ceea ce privește soluțiile pentru a lupta cu sărăcia, cercetătorul arată că, „fără o politică fiscală progresivă, va fi dificil să aduni la buget resursele necesare pentru a face investiții în servicii sociale, iar modelul de acordare a beneficiilor de asistență socială va persista, prin acordarea unei game largi de beneficii de asistență socială, dar la cuantumuri reduse (din lipsă de bani la buget) care nu ajung să fie corelate pe cât ar trebui cu un coș minim de consum sau cu salariul minim (care a crescut într-un ritm mult mai rapid)”.
Citiți și cealaltă parte a interviului aici: Cercetătorul Ionuț Anghel (Academia Română): Austeritatea e o idee foarte proastă. Nu duce decât la sărăcire, creșterea nemulțumirilor și a mișcărilor de extremă dreapta
Ionuț Anghel este cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, din cadrul Academiei Române, din anul 2016. Este implicat în proiecte legate de politici sociale, marginalizarea urbană, reducerea sărăciei și minorități etnice.
O cincime din populația României nu își permite un trai decent în țară
Să explicăm pe înțelesul oamenilor cum se traduce faptul că 17 la sută din populația României se află în sărăcie materială și socială severă, cel mai ridicat procent din Uniunea Europeană.
Ionuț Anghel: Să începem cu definiția pe scurt. O persoană aflată în deprivare materială și socială severă este cineva care nu își permite multe dintre lucrurile considerate normale pentru un trai decent sau o viață decentă în Europa. Deprivarea materială și socială severă este un indicator folosit de Uniunea Europeană, prin sondajul EU-SILC – European Union Statistics on Income and Living Conditions, care în România are denumirea de „Ancheta asupra Calității Vieții” și este o cercetare implementată de către Institutul Național de Statistică (INS). Indicatorul măsoară, practic, cât de grav sunt afectați oamenii de lipsuri materiale și sociale. „Deprivare” în acest context înseamnă lipsa unor lucruri esențiale pentru un trai decent și nu vorbim doar de bani, ci de imposibilitatea de a avea sau de a face anumite lucruri considerate normale în societate.
Eurostat (prin ancheta EU-SILC) a stabilit 13 elemente care acoperă cele două domenii din denumire, deprivare materială și socială. Șapte dintre aceste elemente sunt la nivel de gospodărie: a) capacitatea de a face față unor cheltuieli neașteptate (adică să poți plăti o sumă neprevăzută, cum ar fi o reparație, o urgență medicală etc.), b) capacitatea de a-și permite o vacanță de o săptămână pe an, departe de casă, c) situația de a se confrunta cu restanțe la plăți (de exemplu: la chirie sau rate, facturi la utilități, rate pentru bunuri cumpărate în rate sau alte împrumuturi), d) capacitatea de a-și permite o masă cu carne, pui, pește sau echivalent vegetarian o dată la două zile, e) capacitatea de a-ți menține locuința încălzită, f) accesul la o mașină (autoturism sau dubă) pentru uz personal, g) posibilitatea de a înlocui mobila uzată sau deteriorată. Celelalte șase elemente sunt posibile deprivări la nivel de individ: a) să ai o conexiune la internet, b) posibilitatea de a înlocui hainele uzate cu unele noi, c) să ai două perechi de pantofi care se potrivesc bine, inclusiv o pereche potrivită pentru orice tip de vreme, d) posibilitatea de a cheltui în fiecare săptămână o sumă mică de bani pentru sine, e) să ai activități de recreere regulate și f) să te întâlnești cu prietenii sau familia pentru o băutură sau o masă cel puțin o dată pe lună. Practic, conform metodologiei de calcul a valorii indicatorului, o persoană este considerată în „deprivare materială și socială severă” dacă nu își permite cel puțin 7 din cele 13 elemente de mai sus.
De foarte mulți ani, România și Bulgaria se situează printre ultimele țări din Uniunea Europeană după acest indicator, nu de ieri, de azi. În prezent, peste 17% din populatia României se află în această situație de deprivare materială și socială severă, adica nu își permit să atingă cel puțin 7 din cele 13 elemente de care ziceam mai sus. Ceea ce evident că este destul de îngrijorător că aproape o cincime din populația României nu are condițiile materiale și sociale pentru a duce un trai decent sau o viață decentă sau pentru ceea ce numim o viață decentă în Europa anului 2025.
Pe de altă parte, dacă rata riscului de sărăcie care se calculează stric pe banii pe care îi ai la dispoziție în gospodărie a fost relativ constantă în ultimul deceniu (în jur de 22-23%), rata deprivării materiale și sociale severe s-a înjumătățit în România în ultimul deceniu, de la 34% în 2015 la 17% în 2024 (de la 6,7 milioane la 3,7 milioane), pe fondul îmbunătățirii condițiilor de trai ale populației, lucru care este incontestabil.
Femei vs. bărbați: Nu contează cât muncești, ci ce muncești
De ce rata sărăciei este mai ridicată în rândul femeilor decât în rândul bărbaților, în România?
Ionuț Anghel: Bine, diferențele nu sunt atât de mari, vorbim de 1-2 puncte procentuale, dar explicațiile pot fi multiple. Trebuie menționat că rata sărăciei este un indicator care ia în considerare doar veniturile pe care le au la dispoziției indivizii din gospodărie. Iar diferențele de venit dintre bărbați și femei pot veni din mai multe surse. În primul rând, diferențele salariale. Chiar dacă, în România, conform cercetărilor europene, diferențele salariale dintre bărbați și femei pentru aceleași tipuri de activități sunt printre cele mai mici din Uniunea Europeană (în jur de 2-4%), femeile sunt angrenate în mai mare măsură în sectoare de activitate care sunt remunerate mai prost, precum educație, asistență socială, îngrijire medicală. În al doilea rând, și ce cred că are mai multe relevanță pentru România, este diferența mare între rata ocupării dintre femei și bărbați.
Contrar discursului din spațiul politic privind „generozitatea” beneficiilor de asistență socială, adevărul este că, dacă excludem pensiile din calcul, eficiența transferurilor sociale pe care le realizează statul către gospodării este printre cele mai mici din Uniunea Europeană.
Altfel spus, beneficiile de asistență socială reușesc să reducă cu foarte puțin numărul persoanelor care trăiesc în risc de sărăcie. Dacă, înainte de transferurile sociale pe care le realizează statul, riscul de sărăcie este de 23%, după transferurile sociale (repet, scoțând pensiile din calcul), riscul de sărăcie scade la 19%, adică vorbim de o eficiență de patru puncte procentuale. Ori, în aceste condiții, de fapt, cea mai bună formă de protecție socială în România rămâne deținerea unui loc de muncă. Ori aici există diferențe foarte mari între bărbați și femei. Dacă rata ocupării la bărbați se duce înspre aproape 80%, la femei este de doar 60%.
De asemenea, dacă ne uităm, la tipul de ocupare, observăm că, în general, sunt mai mulți bărbați salariați decât femei (2,9 milioane vs 2,6 de milioane). De asemenea, la categoria lucrător familial neremunerat, care în accepțiunea INS desemnează persoana care-și exercită activitatea într-o unitate economică familială condusă de un membru al familiei sau o rudă, pentru care nu primește remunerație sub forma de salariu sau plată în natură, sunt mult mai multe femei în această situație (132 de mii de femei vs 76 de mii de bărbați). Altfel spus, contează nu doar să ai un loc de muncă, ci contează și fel de muncă faci, iar aici există încă diferențe mari între femei și bărbați.
*Date din raportul internațional al „Salvați Copiii” pe tema sărăciei extreme. Îl puteți consulta aici.*
Nu măsurile de protecție socială au reușit să reducă sărăcia în România, ci creșterea ratei ocupării
Din analizele dumneavoastră, în ultimii ani, a existat vreo măsură guvernamentală care a funcționat în reducerea sărăciei? Care ar fi aceasta? Sau acestea, dacă e vorba de un pachet de măsuri?
Ionuț Anghel: Riscul de sărăcie a scăzut în ultimii ani într-adevăr cu 3-4 puncte procentuale și am reușit să „depășim”, dacă vreți, în acest clasament, statele baltice și Bulgaria. Totuși, așa cum ziceam și mai sus, nu neapărat măsurile guvernamentale de protecție socială au reușit să reducă sărăcia în România, ci creșterea ratei ocupării, a numărului de salariați și a salarizării, în general. Perioada post-criza financiară 2008-2010 a însemnat și o convergență mai ridicată a veniturilor populației din estul Europei comparativ cu cele din vestul Europei.
Trebuie amintită aici și politica recentă a guvernelor României de a încuraja creșterea salariilor de la bază, prin creșterea destul de frecventă a salariului minim. Acest lucru a încurajat creșterea la bază a salariilor ultimilor 20-30% din ierarhia salarială și a redus în același timp și inegalitățile din România, întrucât creșterea veniturilor ultimelor 20-30% din ierarhie a fost procentual mai mare decât a primilor 10% din ierarhia salarială. Adică au crescut în ritm mai alert salariile la bază decât în partea de sus.
Așadar, revin la ideea anterioară, conform căreia cea mai bună formă de protecție socială este deținerea unui loc de muncă și nu transferurile de asistență socială de la guvern, care, așa cum ne spune și un raport recent al Eurofound, o agenție a UE care realizează cercetări și rapoarte privind calitatea vieții, ocuparea forței de muncă și relațiile industriale în statele membre ale Uniunii Europene, transferurile guvernamentale reduc în mai mică măsură sărăcia și inegalitatea în prezent decât o făceau acum 15 ani, în timpul crizei financiare și economice.
Problema în România este că distribuția oportunităților de ocupare și salarizare sunt foarte inegale între regiuni și medii de rezidență (rural vs urban). Sărăcia pare a fi concentrată în zonele rurale, căci, așa cum ne zice Banca Mondială, 7 din 10 români în risc de sărăcie locuiesc mediul rural.
De altfel, raportul vorbește despre două Românii, una urbană, dinamică și integrată în UE și o alta rurală, săracă și izolată. România are, deci, o problemă mare cu sărăcia locuitorilor din mediul rural, dar și cu alte categorii, cum sunt copiii. Conform INS, rata riscului de sărăcie în rândul copiilor (0-17 ani) este de aproape 30%, ceea ce înseamnă că în România peste 1,1 milioane de copii sunt în risc de sărăcie. Ori, la un moment dat, acum doi-trei ani, am lucrat cu Ministerul Muncii într-un proiect unde am avut acces la datele Agenției Naționale de Plăți și Inspecție Socială (ANPIS), care e responsabilă, printre altele, de plata beneficiilor de asistență socială și am văzut acolo că numărul copiilor din gospodăriile care beneficiau de Venit Minim Garantat (ajutor social, cum e cunoscut popular) și Alocație pentru Susținerea Familiei, care erau și principalele două instrumente de asistență socială pentru combaterea sărăciei, era de câteva sute de mii, ceea ce înseamnă că, de fapt, cam la două treimi din gospodăriile cu copii nu ajungi cu astfel de beneficii.
Guvernul României a dat undă verde din 2024 unui alt beneficiu cumulativ, Venitul Minim de Incluziune (care înlocuiește venitul minim garantat și alocația pentru susținerea familiei), care promite că va targeta mai bine gospodăriile cele mai sărace din România. Rămâne de văzut pe viitor dacă se întâmplă asta.
-----
Am întrebat Ministerul Muncii care sunt rezultatele implementării pachetului minim de servicii pentru copil și familii, după adoptarea legii în acest sens în anul 2020 (aici puteți citi un studiu realizat de UNICEF, privind implementarea pachetului minim de servicii). Ministerul Muncii ne-a transmis că, după intrarea în vigoare a legii, în 2021, s-a făcut o nouă evaluare care „a constatat necesitatea modificării și completării dispozițiilor referitoare la pachetul minimal de servicii sociale, respectiv reglementarea pachetului minim de asistență socială”.
Prin urmare, legea asistenței sociale a fost modificată din nou, în 2024, de anul acesta urmând să fie implementat pachetul minim de asistență socială. Proiectul se va derula între 2025 și 2029 în aproximativ 2.000 de comunități marginalizate din mediul rural, fondurile ridicându-se la 815 milioane euro, bani UE, din Fondul European Social. Proiectul este derulat de Ministerul Muncii, în colaborare cu Ministerul Educației, Ministerul Sănătății și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS).
„Concret, proiectul vizează îmbunătățirea accesului la servicii sociale, educaționale și medicale și aplicarea pachetului minim de asistență socială în aceste comunități, prin consolidarea colaborării interinstituționale între sistemele de asistență socială, educație și sănătate, constituirea de echipe comunitare integrate (personal din asistență socială, educație, asistență medicală comunitară), prin formare profesională și asigurarea instrumentelor de lucru pentru specialiști, precum și intervenții directe pentru populațiile vulnerabile, respectiv susținerea familiilor și persoanelor aflate în dificultate și îmbunătățirea condițiilor de trai, prevenirea abandonului școlar și susținerea participării copiilor de vârstă școlară la educație, consiliere școlară și profesională”, ne-a transmis Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale.
Potrivit datelor publice pe site-ul Ministerului Muncii, ultimul anunț referitor la stadiul proiectului este din mai 2025 și anunță lista localităților selectate.
-----
Pentru copiii din comunitățile vulnerabile, este esențială dezvoltarea unor programe de tip „școală după școală cu masă”
O anchetă din această vară, publicată de „Salvați Copiii” cu ocazia relansării proiectului cu grădinițele estivale pentru copiii vulnerabili, arăta că trei din cinci familii ai căror copii urmau aceste cursuri nu puteau acoperi fără ajutor cheltuielile legate de participarea copiilor la educație. O altă concluzie a fost că 78 la sută dintre aceste familii aveau, la rândul lor, un nivel redus de educație și proveneau din familii unde mamele aveau un nivel redus de educație. Prin urmare, un ciclu perpetuu al sărăciei. Cum poate fi întrerupt acest ciclu? Care ar fi principalele măsuri care ar trebui luate în considerare? Și de ce lipsa educației mamei are un impact mai mare în perpetuarea sărăciei în rândul copiilor decât lipsa educației tatălui? (În cercetarea „Salvați Copiii”, impactul asupra copiilor era semnificativ mai mic când tatăl absolvise cel mult gimnaziul – 48 la sută.)
Ionuț Anghel: Studiul „Salvați Copiii” confirmă rezultatele cercetărilor din domeniul sociologiei educației care, în general, ilustrează un impact puternic al resurselor familiale (economice, educaționale, de statut) asupra participării la educație și competențelor copiilor. Educația mamei e mai importantă decât a tatălui în dezvoltarea de competențe, pentru simplul motiv că petrec mult mai mult timp cu copiii decât tații, influențându-le limbajul, logica și valorile. Cele mai eficiente măsuri vizează intervenții timpurii, fiind esențială participarea la educație timpurie de calitate, inclusiv pe timpul verii (ce face „Salvați Copiii”). Suplimentar, dezvoltarea de servicii sociale comunitare integrate (educație, asistență socială, sănătate), inclusiv pentru părinți, pot să aibă un impact în comunitățile vulnerabile.
În educație, este esențială generalizarea unor programe precum „școală după școală cu masă”, monitorizarea elevilor proveniți din familii dezavantajate socio-economic și dezvoltarea de măsuri de sprijin individualizat. Din punct de vedere curricular, accentul trebuie pus pe competențe de bază și de nivel mediu și pe sprijin financiar și de consiliere pentru elevi, mai ales în tranziția de la primar la gimnazial și mai târziu la liceu. Aici, cine este interesat poate citi cartea colegului meu de la ICCV, Sebastian Țoc, „Clasă şi educaţie. Inegalitate şi reproducere socială în învăţământul românesc”, București: Editura Pro Universitaria, publicată în 2018.
*Date din raportul internațional al „Salvați Copiii” pe tema sărăciei extreme.*
Fără o politică fiscală progresivă, va fi dificil să aduni la buget resursele necesare pentru a face investiții în servicii sociale
Ce politici publice ar trebui să luăm în considerare pentru a reduce gradul de sărăcie din România, raportat la fiecare categorie socială afectată? Presupun că măsurile ar trebui să fie gândite și separat pentru categoriile afectate, nu doar la modul general.
Ionuț Anghel: Cred că, în primul rând, ar trebui să cunoaștem care sunt acele categorii precare, în risc de sărăcie și să vedem pentru fiecare care sunt problemele structurale cu care se confruntă, ca le putem ameliora. Cred că deja nu mai putem vorbi de politici publice cu caracter general, ci trebuie cercetat și documentat pe categorii sociale sau segmente, cum ziceați. Mă gândesc acum doar la câteva categorii sociale care ar merita atenție în politicile anti-sărăcie, și anume cetățenii români aparținând minorității rome, copiii (inclusiv copii de etnie romă și cei cu dizabilități), largi segmente din populația care locuiește în mediul rural, familii monoparentale, bătrâni singuri, șomeri de lungă durată, lucrători din economia informală, persoane fără locuință. Așa cum vedeți, categoriile sociale sunt foarte diverse.
Pentru cetățenii români aparținând minorității rome, cercul de excluziune socială este persistent, având nevoie de intervenții integrate, complexe, în mai multe zone, cum ar fi creșterea accesului la educație timpurie, combaterea abandonului școlar, programe de locuire incluzive și nu ghetoizare sau alungarea lor spre marginea orașelor cum se întâmplă destul de des în prezent, formare profesională combinate cu programe tip „A doua șansă”, campanii de antidiscriminare (nu ar strica astfel de campanii și prin administrația centrală și locală) , acces la servicii de sănătate.
În cazul copiilor, vorbim de nevoia unor transferuri sociale din partea guvernului sau primăriilor care să fie indexate cu coșul minim de consum. Din păcate, multe din beneficiile de asistență socială care sunt transferate către familiile cu copii nu mai țin pasul cu coșul de consum, salariul minim sau salariul mediu net. Anularea unei bune părți a burselor direcționate de Ministerul Educației și Cercetării către copii (bursele de reziliență, în mod special) va avea consecințe pe termen scurt și mediu. Păstrarea doar a burselor sociale nu este o măsură suficientă, întrucât așa cum am discutat mai sus, statul român nu este cunoscut pentru generozitatea sa și impune restricții destul de dure când vine vorba de acordarea unor beneficii de asistență socială persoanelor în risc de sărăcie. Mai ales că, în România, riscul de sărăcie crește foarte mult în cazul familiilor cu trei copii sau mai mulți.
Pentru persoanele care locuiesc în mediul rural și aici cred că trebuie investiții mai serioase în infrastructură educațională, acces la liceu și studii universitare, servicii medicale și, bineînțeles, creșterea gradului de ocupare și a locurilor de muncă în mediul rural. Modelul actual al României este cel în care resursa umană migrează către orașele României care funcționează ca poli de dezvoltare (ex. București, Iași, Brașov, Timișoara, Cluj-Napoca). Ori cred că ar trebui gândit și invers - să duci locurile de muncă în zonele rurale și orașele de mici dimensiuni care se deșertifică de resursa umană.
Pentru persoanele vârstnice singure, ar trebui dezvoltat un mecanism de corecție pentru pensiile mici (completat cu un venit garantat), corelarea lor cu coșul de consum. Pentru șomerii de lungă durată este nevoie de o adaptarea a calificărilor la economia din prezent și organizarea de cursuri care să fie adaptate cerințelor actuale ale pieței muncii, plus stimulente privind mobilitatea spre locul de muncă având în vedere că multe dintre acestea se concentrează în orașe.
Pentru persoanele fără adăpost, care alunecă ușor spre o situație de sărăcie extremă chiar, este nevoie de un program integrat care să pună pe primul plan locuirea, „Housing first”, asigurarea unei locuințe accesibile, care să fie combinată ulterior și cu servicii medicale, de ocupare. Cred că discuția poate continua și pentru alte categorii, dar cred că este necesar ca oamenii din guvern chiar să ia în serios discuțiile de la nivel european despre statul ca investitor (social investment state) și să înceapă să investească în servicii educaționale și medicale la nivel local, infrastructură locală (nu doar apă, canal și gaze) și evident o regândire a politicii sale fiscale.
Fără o politică fiscală progresivă, va fi dificil să aduni la buget resursele necesare pentru a face investiții în servicii sociale, iar modelul de acordare a beneficiilor de asistență socială va persista, prin acordarea unei game largi de beneficii de asistență socială, dar la cuantumuri reduse (din lipsă de bani la buget) care nu ajung să fie corelate pe cât ar trebui cu un coș minim de consum sau cu salariul minim (care a crescut într-un ritm mult mai rapid).
Notă: Acest interviu a fost acordat prin email.
Foto principală: Shutterstock/Mircea Moira
