Micul dejun e unul dintre momentele bune. Sunt zile frumoase în ultima vreme, răsfățate de lumina sănătoasă de primăvară, care, la mine acasă, irumpe în bucătărie.
Micul dejun, chiar dacă îl luăm pe bucăți (pentru că locatara cea mai tânără le doarme voinicește când noi deja am terminat al treilea ceai și a doua cană de cafea) e, mai degrabă, optimist. Fără motive aparente, altele decât că suntem bine, că ai noștri sunt bine și ei și că infuzia asta solară ne dă voie să facem planuri. E adevărat, timeframe-ul lor se dilată, iar fiecare frază începe cu "dacă..." și "poate..." și se termină cu "om vedea". Nimic nu e sigur, pentru că realitatea ne-a râs în bot prea categoric ca să ne mai dăm atoateștiutori.
Apoi începe treaba. Statul acesta acasă e cum nu se poate mai departe de o vacanță. Negociem cine scrie ce în ce moment al zilei, ne facem programul în funcție școala pe Zoom, de curieri și livratori, dezinfectăm, curățăm, ștergem, lăsăm la decontaminat. Toate aceste operațiuni au intercalate zeci de spălări pe mâini, spălări de mănuși, spălări de măști (ne-a luat mult – și timp, și bani – până când am găsit măști chirurgicale; oare tot așa de greu și de scumpe vom găsi și după 15 mai?), sortat, dezambalat. La un moment, intervine panica. După ce m-am spălat pe mâini, nu mai știu dacă m-am spălat pe mâini! În consecință, dau cu spirt pe toate clanțele, întrerupătoarele, mânerele. Săpunul ud îmi confirmă ceea ce colțul lucid al minții îmi confirmase timid. Da, mă spălasem pe mâini și după ce mă spălasem pe mâini. Dar panica nu se dă dusă. Se lățește ca o pată de ulei. După ce, în lumina dimineții, eram gata să fac un armistițiu și cu lipsa vacanțelor, și cu virajul nedorit și neașteptat în toate cele ce țin de rutina vieții de zi cu zi, acum îmi rod unghiile cum voi ieși cu copilul în parc când toate acestea vor fi trecute. Sau când voi reuși să îi scot pe ai mei la un restaurant, restant de la ziua lui tata, de la Paști, de mai știu eu când... Sau cum vor fi primele drumuri cu metroul. Sau cât timp va dura curățatul cumpărăturilor mai mult decât cumpărăturile înseși...
Mă așez la scris. Scriu aproape zilnic. Sunt texte cerute sau texte pe care le cer eu însumi de la mine, ca să trec în surdină anxietatea și ca să îmi oblig mintea să vireze în alte părți. În ultima vreme, scrisul îmi ocupă mintea mai bine decât cititul. La citit mă întrerup de o mie de ori, frec telefonul, caut orice sursă de distragere. Măcar cu scrisul mă pun pe o matcă din care nu ies, o oră, o oră și ceva.
Mă bucur când sunt lăsat în bucătărie să fac eu prânzul, chiar dacă e vorba doar de niște paste, niște linte cu tot ce găsim prin casă sau o salată. Apoi, vin orele de citit cu voce tare. Mi-am oferit vocea unor audiobook-uri clasice și citesc ca pe vremea primilor ani de radio. Cu dicție exagerată, r-uri rulate, respirație la virgulă, intenții actoricești. Citesc până nu mai pot, până fac scurtă la limbă, până când pierd șirul rândurilor. Mă dreg cu șah cu fiica mea, când am voie să tac mult.
Trebuie să filmez. Să le filmez. Fetele mele, de când a început tărășenia asta, au serialul lor de recomandări de lecturi pentru copii pe Facebook. Amiază de amiază, eu sunt DOP-ul lor. Aranjez cadre și veioze, pândesc când sufrageria noastră primește, în sfârșit soarele, am grijă să nu îmi bâțâie telefonul.
Sport. Trebuie să fac sport. Dacă nu în fiecare zi, măcar de trei, patru ori pe săptămână. Îmi lipsesc al naibii alergatul și rutina mea de la sală. Caut un tutorial pe YouTube, patruzeci de minute transpir ca un soldat, taci acum, minte, da?
Poate că am un live. Mi-e dor de interviurile mele, de stat de vorbă cu oameni care să mă umple cu idei. Pentru asta născocesc prilejuri și, dacă tehnologia ne ajută, facem un surogat de emisiune, de dorul emisiunilor mele lăsate în suspensie.
Serile sunt limanul meu. Suntem în cuib, pe canapeaua noastră mare, cu ceva bun de ronțăit (shhh...) și de băut, cu un film sau o emisiune despre mâncare. Sau ne uităm la casele altora la televizor și le transformăm după gustul nostru. Serile sunt scopul zilelor mele, ținta spre care privesc încă de la început. Serile sunt pandantul micului dejun: un spațiu lăuntric ținut la adăpost de angoasă. E și motivul pentru care am renunțat, de câteva săptămâni, la jurnalele de știri.
Am stins lumina, am aprins telefonul, bon soir, realité! Citesc statistici, câți azi față de ieri, vor fi 10.000 mâine?, cum e în Italia, cum e în Spania, cum Anglia le suflă din ceafă, cum New York-ul e devastat, Suceava pâlpâie în titluri, iar 19 e numărul care se vede la fiece trei rânduri. 15 mai pare o dată îndepărtată, iar 13 martie, ziua când am mers ultima dată liber prin orașul meu scufundat în magnolii, pare să se fi întâmplat într-o altă vârstă. Închid telefonul, s-a dus orice somn năclăit printre gene, îmi iau cartea și mă duc să citesc. Rândurile tipărite nu au o mare putere și iată-mă din nou cu ochii în ecran. Ieri, echipa de la Oxford a început testarea pe oameni a vaccinului. Și ei, și eu, și noi toți mai avem noaptea de trecut până la o eventuală dimineață senină.
Marius Constantinescu
