La masa lor se iau deciziile și sunt semnate actele care schimbă mersul istoriei. Dar tot la masa lor își dau întâlnire felurile de mâncare care le limpezesc gândurile într-o zi cu agenda plină. Ce mai au în comun decidenții politici? Preferă felurile simple, mesele de scurtă durată, fiind doar arareori gurmanzi.
„La masă se guvernează”, spunea Jacques-Bénigne Bossuet, teolog și filosof francez care a trăit în secolul al XVII-lea.
Împărații romani, așa cum îi știm din Antichitatea scolastică, erau renumiți pentru opulența din momentele culinare; banchetele lor erau legendare, cu abundență de mâncăruri și băuturi. Bucătăria romană antică includea, în primul rând, cereale precum grâul și orzul, urmau varza, lintea și năutul, strugurii, smochinele, merele și perele. Carnea de porc era cea mai populară, urmată de cea de vită, oaie și capră. Se mai consumau găini, rațe și gâște, pește și fructe de mare. Nu lipsea uleiul de măsline, folosit atât la gătit, cât și în rol de condiment, iar pe mese se afla mereu vinul.
Preferințe culinare ale împăraților, regilor și președinților
Iulius Cezar și Augustus apreciau sparanghelul, în special gătit în unt, iar mesele lor erau cumpătate, deloc sinonime cu excesul; pe de altă parte, Caligula organiza banchete somptuoase, cu feluri de mâncare rare și scumpe, Tiberius iubea smochinele, iar lui Domițian îi plăceau trufele. Banchetele imperiale erau de regulă acompaniate de spectacole de dans și poezie. Unele feluri de mâncare romane antice erau destul de neobișnuite pentru gusturile de astăzi - de exemplu, creierul de păun. Romanii aveau o pasiune pentru sosuri, unul dintre cele mai populare sosuri era din pește fermentat.
La curtea Reginei Isabela I și a Regelui Ferdinand al II-lea, în Spania, se mâncau cu predilecție legume, fructe și carne de vânat. Nelipsită de la masă era pâinea, adesea consumată cu ulei de măsline și sare (presa britanică scrie în zilele noastre că pâinea mâncată cu ulei de măsline este una dintre preferințele regelui Charles) și se mai aflau pe masă, la dineurile regale spaniole, tocana de iepure și păstrăvul. Bucătăria spaniolă a fost apoi influențată de produsele aduse din Lumea Nouă - cartofii, roșiile și ardeii.
Lui Napoleon Bonaparte îi plăceau foarte mult preparatele simple, dar consistente, cum ar fi puiul Marengo, un fel de mâncare apărut după bătălia de la Marengo, din nordul Italiei, în anul 1800. Se spune că, după această victorie, bucătarul i-a pregătit un pui cu roșii, usturoi, ulei și crutoane, ingrediente pe care le-a găsit la îndemână, iar acest fel de mâncare a devenit ulterior puiul Marengo. În general, împăratul francez prefera carnea de oaie, puiul și legumele, însă nu era un gurmand. Mânca repede și nu acorda prea mare importanță meselor.
Abraham Lincoln, cel de-al 16-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, nu era nici el un gurmand. Se spune că îi plăceau în mod deosebit plăcinta cu mere și puiul prăjit. Cafeaua era nelipsită din viața lui Lincoln și o bea atât la micul dejun, cât și de-a lungul zilei.
Guillaume Gomez, chef la Palatul Élysée, a povestit în memoriile sale despre felurile de mâncare și dineurile celebrităților politice (À la table des présidents, Ed. Le Cherche Midi, 2020). În timpul lui Charles de Gaulle, mesele la Élysée durau 45 de minute, cu tot cu servirea cafelei. Credincios obiceiurilor culinare militare, mânca frugal și tradițional, nu frecventa restaurantele și felurile lui preferate includeau mâncărurile pe bază de carne de vită și oaie. Charles de Gaulle mai aprecia pot-au-feu (supă de vită cu legume) sau coq au vin și era mare amator de brânză, în special de brie de Meaux.
Invitați de Charles de Gaulle în 1961, Jackie și John Kennedy au avut în meniu salată cu tarhon, pui cu sos alb (un fel de ciulama), tartă cu file de limbă de mare, mușchi de vită cu garnitură de legume și parfait Viviane. Ani mai târziu, Angela Merkel a savurat în Franța foie gras.
Lui Jacques Chirac îi plăceau capul de vițel gătit cu trufe, peștele, iepurele à la royale și berile de import. Chirac prefera și friptura cu cartofi prăjiți. Valéry Giscard d'Estaing mânca puțin, voia să slăbească și prefera să se ridice de la masă fără senzația de greutate în stomac. Aprecia preparatele ușoare precum somonul afumat sau salata de homar. François Hollande adora platourile cu brânzeturi pe care le-a reintrodus în mesele de la Élysée.
François Mitterrand mergea des în restaurante, prefera să ia masa în oraș mai ales seara și unele dintre locurile unde cina frecvent erau Le Duc și Le Père Claude. Mitterand avea o slăbiciune pentru fructele de mare, dar aprecia și preparate sofisticate precum foie gras și trufe. Georges Pompidou era un gourmet și îi plăceau fructele de mare, foie gras-ul și trufele.
Personalități care au inspirat feluri de mâncare - Melba, Margherita, Pavlova, Joffre, Wellington
Celebrul desert Melba a fost creat de bucătarul francez Auguste Escoffier pentru soprana Nellie Melba (aflați aici istoria și rețeta). Desertul Pavlova - tort de bezea decorat cu frișcă și fructe - a fost creat în onoarea balerinei ruse Anna Pavlova, în timpul unui turneu al ei în Australia, în anii ‘20.
Prăjitura Joffre a fost creată de cofetarul român Grigore Capșa în onoarea mareșalului francez Joseph Joffre, în timpul vizitei acestuia în România în 1920. Acest desert este o combinație de blat de cacao, cremă de ciocolată și glazură de ciocolată.
Beef Wellington, un preparat sofisticat, cu o bucată de carne de vită învelită în aluat și coaptă la cuptor, este adesea asociat cu ducele de Wellington, Arthur Wellesley, cel care a învins armata lui Napoleon în bătălia de la Waterloo.
Rețeta de Vită Wellington are mai multe surse legendare: ar fi fost inventată pentru ducele de Wellington de către un bucătar care a creat acest fel ușor de mâncat la drum, pentru că generalul englez mărșăluia și prefera mâncarea ușor transportabilă, iar crusta în care este învelită carnea îi oferă această calitate; alte sursă a inventării rețetei ar putea fi că și-a primit numele în onoarea lui Wellington, iar a treia sursă ar fi chiar aspectul asemănător cu cizma militară de piele - Wellington Boots.
Vita Wellington își are originea în mâncarea franțuzească filet de boeuf en croûte. Cu acest nume apare prima dată în 1903 și prima rețetă a acestui fel de mâncare se regăsește în cartea de bucate creată pentru Hotelul Palmer House din Chicago, în 1940. A devenit popular datorită Juliei Child care a inclus rețeta în cartea ei de bucate din 1961 Mastering the Art of French Cooking.
A fost o mâncare preferată de președinții americani John F. Kennedy și Richard M. Nixon și este inclusă în meniul de la Casa Albă.
Pizza Margherita își datorează numele și legenda reginei Margherita de Savoia, soția regelui Umberto I. Povestea spune că regina Italiei, călătorind în 1889 în Napoli, a vrut să i se gătească mai multe feluri de pizza. Raffaele Esposito, proprietarul tavernei napoletane „Pizzeria di Pietro e basta così”, e considerat creatorul numelui „pizza Margherita”. Pentru că toppingul de usturoi (folosit des în bucătăria locală) nu putea fi servit membrilor familiei regale, Esposito și soția sa au ales să prepare trei variante: mast’nicola (busuioc, parmezan), marinara (roșii, peşte tocat) și alla mozzarella (sos de roșii și mozzarella). Chiar înainte de a fi servită, această ultimă versiune a suferit o îmbunătățire, adăugându-i-se câteva frunze de busuioc proaspăt (coloristica devenind astfel roşu-alb-verde, culorile steagului Italiei unificate). Meniul a fost apreciat de către regină și, măgulit de reacţia regală, pizzaiolo Raffaele Esposito a decis să schimbe numele acestei versiuni din „alla mozzarella” în „Margherita”.
Ne luăm La revedere de la acest subiect cu povestea unei salate
Salată Caesar este originară din Mexic și până la americani nu s-a gândit nimeni să îi adauge carne de pui. Inițial, salata Caesar, creată la începutul secolului XX de un bucătar italian stabilit în Mexic, pe nume Caesar Cardini, conținea doar frunze de salată, crutoane, parmezan ras și un dressing pe bază de ou, ulei de măsline și lămâie.
Poftă bună!
***
Credit foto: Mădălina Ionescu, arhiva personală; Muzeul de Istorie, Helsinki 2004
