Prestigioasa publicație „The New York Times” reliefează, într-un text publicat după decesul lui Ion Iliescu, primul președinte al României de după Revoluție, câteva dintre momentele care i-au definit acțiunile politice în creionarea viitorului țării spre democrație.
„De trei ori președinte al României, Ion Iliescu a ghidat țara către democrație, fiind considerat în esență un model de politician autoritar, care a fost acuzat că s-a folosit de violență pentru a accede la putere.
Creditat pentru păstorirea țării în perioada tranziției spre Occident, Ion Iliescu a slăbit legăturile cu Rusia, aducând țara mai aproape de Vest, prin aderarea la NATO în 2004 și apoi la Uniunea Europeană, trei ani mai târziu.
Totuși, perioada în care a deținut puterea a fost marcată de corupție endemică, o moștenire lăsată și României din prezent: țara continuă să fie una dintre cele mai sărace și corupte din Uniunea Europeană.
Criticii l-au numit pe Iliescu „un democrat șovăielnic”. În timpul celor trei mandate prezidențiale – din 1990 până în 1996 și din 2000 până în 2004 – nu a luat decizia închiderii fabricilor care se prăbușeau sau restrângerea unui aparat de stat greoi, moștenire comunistă”, scrie The New York Times, într-un material semnat de David Binder (corespondentul The Times în Europa, care s-a stins din viață în 2019) și Dan Bilefsky.
„Iliescu a supravegheat tranziția României spre democrație fără să își asume vreodată pe deplin schimbările necesare pentru ca țara să devină cu adevărat o democrație”, a declarat pentru The New York Times Vladimir Tismăneanu, profesor de științe politice la Universitatea din Maryland, care a publicat o lucrare cu dialogurile sale cu Ion Iliescu – „Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu, în dialog cu Vladimir Tismăneanu” (2004).
„Este văzut ca marele profitor, uzurpator și beneficiar al Revoluției, dar în inima sa a rămas un leninist până la final. Nu a fost nici afemeiat, nici nu a căzut în patima alcoolului, nu s-a îmbogățit din afaceri cu statul. Dar marele său viciu a fost că a iubit prea mult puterea”, a explicat Tismăneanu.
Citiți și: Ion Iliescu a murit. Biografia primului președinte al României după căderea comunismului
„În timpul protestelor anti-comuniste izbucnite la Timișoara, din 16 decembrie 1989, unii demonstranți i-ar fi strigat numele ca o alternativă la Nicolae Ceaușescu, care era la putere de 25 de ani. La vremea respectivă, Iliescu se bucura de popularitate ca lider local și deținea un post minor în administrația Ceaușescu.
După 22 decembrie 1989, după ce cuplul dictatorial a fost prins, Iliescu a salutat, prin intermediul televiziunii, „mișcarea populară”, a propus alegeri libere, pluralism, economie de piață și „lichidarea structurilor totalitare de stat”, inclusiv Partidul Comunist. Dacă, în primă instanță, Frontul Salvării Naționale a propus un proces public al Ceaușeștilor, Iliescu a acceptat apoi – după cum a povestit ulterior – un proces fulger: „Am crezut că moartea lui Nicolae Ceaușescu va pune capăt oricărei rezistențe”.
Execuțiile, însă, l-au uimit și, după procesul soților Ceaușescu, a abolit pedeapsa cu moartea. A fost ales președinte cinci luni mai târziu. Și-a arătat repede preferințele autoritare, permițându-le sutelor de mineri veniți în București să-i strivească pe contestatarii săi. Partidul Comunist Român, cu peste patru milioane de membri dintr-o țară de 22 milioane, s-a dizolvat în tăcere, iar liderii săi au migrat spre alte posturi administrative sau au ocupat poziții în noile structuri ale puterii.
Ion Iliescu nu a ezitat să sublinieze bunele sale legături cu Moscova. La două zile după executarea cuplului Ceaușescu, i-a telefonat lui Mihail Gorbaciov, să îi mulțumească pentru sprijinul acordat noului guvern.
România a început un drum spre normalitate, deși mare parte a țării a continuat să se zbată în sărăcie și în lupta cu șomajul, în timp ce mamuții industriali de stat au fost forțați să se închidă”, notează The New York Times.
(…) „Mi-am petrecut primii 16 ani din viață convins de această idee - comunismul avea să aducă fericire celor umili și să le redea demnitatea”, a scris Iliescu (născut în 1930, la Oltenița) în memoriile sale.
„Din 1959 în 1972, Ion Iliescu a fost șeful secției de propagandă și agitație a PCR, unde și-a dezvoltat flerul pentru cuvinte și pentru propagandă, lucruri care nu l-au părăsit toată viața, așa cum spun atât admiratorii, cât și contestatarii săi. Vorbea fluent în franceză și rusă și începuse să învețe limba engleză.
Ruptura de Nicolae Ceaușescu a venit după 1971, după vizita dictatorului în Coreea de Nord, când a fost „vrăjit de modelul unei societăți controlate în totalitate”.
„Mi-am exprimat îndoiala. Am fost imediat acuzat de deviaționism intelectualist”, spunea Iliescu în 1994. În cuvintele sale, Nicolae Ceaușescu „l-a îngropat politic”. În 1985, după ce Mihail Gorbaciov a venit la putere, a făcut o vizită la București și a întrebat de „prietenul meu Iliescu”. Nicolae Ceaușescu a perceput această întrebare ca pe o nouă amenințare la adresa sa.
În timp ce Ion Iliescu l-a detestat fără dubii pe Nicolae Ceaușescu, opoziția sa față de cele două decenii de exil a fost mută. Când un grup de șase intelectuali comuniști l-au invitat, în ianuarie 1989, să semneze un manifest împotriva domnului Ceaușescu, a refuzat, potrivit unuia dintre semnatari, Alexandru Bârlădeanu. Nici nu i-a invitat pe vreunul dintre ei să i se alăture, după ce a preluat puterea.
Lui Ion Iliescu nu i-a plăcut să i se reamintească de trecutul său comunist. „Am fost întotdeauna un democrat care nu a avut nimic de-a face cu acțiunile stupide ale comunismului”.
Totuși, în 2006, un raport de 660 pagini, cerut de președintele Traian Băsescu, despre trecutul comunist al României, l-a menționat pe Ion Iliescu drept un ideolog important al Partidului Comunist. Un Ion Iliescu livid l-a acuzat pe Traian Băsescu de „McCarthyism”, își încheie publicația necrologul.
Surs foto principală: Shutterstock/ Gabriel Petrescu#mce_temp_url#
