Sâmbătă, 23 ianuarie, de la 20:30, la TVR 3, s-a difuzat „Cei trei tenori” - producție realizată de regretata Luminița Constantinescu.
”Hai, mamă, că n-o să scrie pe cer!”
De fiecare dată când aveam emoții, când mă frământam, când trepidam pentru ceva, mai devreme sau mai târziu, avea să îmi spună asta. Era felul ei de a-i încuraja pe toți cei suficient de norocoși cât să locuiască pe termen nelimitat în sufletul ei.
Era mare sufletul ei. Era loc berechet. Într-o viață plină și atât de frumoasă, a fost populat cu oameni aleși, cărora le-a pus pe tavă căldură fără limite, dedicație, iubire.
”N-o să scrie pe cer!” Asta însemna că poți. Că poți să depășești un moment greu, poți să te ridici, poți să te regăsești în ce ai mai bun și să repornești cu vânt bun în pânze. Cred că funcționa ca o formulă magică, testată în primul rând pe ea.
Mama a fost o învingătoare (și) pentru că s-a împuternicit mereu cu acea forță care a dus-o sus și departe. În rare momente de... auto-ironie, îi plăcea să se proiecteze în imaginea fetei de la țară, care a ajuns să facă interviuri cu Plácido Domingo și Luciano Pavarotti, să stea la masă cu președinți de stat, să prezinte concerte la Radio și la Ateneu și să fie recunoscută în orice colț al țării... de la televizor.
Ironie, ironie, dar chiar așa a fost. Spectacolul și spectaculosul se confundă cu adevărul. Iar adevărul este că mama a avut forță. Forța ei a fost iubirea pentru muzică, pentru operă, pentru frumusețe și pentru oameni. Grație iubirii, mama a fost cine a fost. Și cine rămâne mereu.
O mare doamnă, au spus mulți despre ea. Recunosc că îmi place această etichetă. ”O cucoană mișto”, ar fi spus ea, într-o altă reverie autoreferențială. Dar, din nou, ăsta e adevărul. Mama este o mare doamnă. A televiziunii, a muzicii, a artelor, dar, mai important, a felului în care se locuiește o viață.
O femeie atât de frumoasă, mereu mirosind a parfum bun, o femeie admirată și rafinată, cea de la care, urmându-i alfabetul nescris, am învățat să evaluez eleganța și grația.
O colegă redutabilă, ar spune alții. Una pentru care nu au funcționat niciodată jumătățile de măsură, motiv pentru care, cine a îndrăgit-o, a îndrăgit-o fără termen de garanție, iar cine nu, măcar i-a respectat onestitatea rectilinie.
Pe mama nu mergea să o îmbrobodești. Dacă reușeai ceva, te ducea la apoteoză. Dacă o zbârceai, te tăia din ochi și un pic și din vorbe. Dar, până la urmă, ”n-o să scrie pe cer”.
Marius Constantinescu
***
foto credit: AFP - cei trei tenori
