Șopotu Vechi. Un sat precum atâtea altele din Banatul de Munte, din țara Almăjului mai precis, cu dealuri și păduri de jur împrejur, cu case mai vechi ori mai noi, mândru rânduite, și cu atmosfera aceea tihnită de viață la țară într-o perfectă zi de vară.
Timp numai bun de luat în serios rolul de călător, ca să descopăr pe îndelete câte ceva despre istoria și oamenii acestui loc, marcat bine pe hartă, pare-se, din cele mai vechi timpuri. Și cum aș putea să aduc mai bine la îndeplinire lucrul ăsta decât făcându-i o vizită domnului profesor Rancu, întemeietorul, proprietarul, curatorul, ghidul unuia dintre cele mai impresionante muzee sătești din România. Un muzeu ale cărui baze le-a pus din pură dragoste pentru istorie și tradiție și pentru satul ăsta. Și, deși nu e om de-al locului, a pus Șopotu Vechi în lumină, făcându-l cunoscut în țara întreagă și peste granițe, în rândul pasionaților de povești din alte vremuri. Mai am destul răgaz să calc pragul în sens invers și, tot însoțită de domnul profesor, să dăm o raită și pe vale, pe Valea Morilor, poate nu atât de cunoscute precum cele de la Rudăria, dar cu siguranță la fel de interesante și, desigur, multe încă funcționale.
Câteva au fost recent restaurate de către voluntarii Asociației Acasă în Banat și, primenite nevoie mare, își așteaptă vizitatorii. Tradiția măcinatului, păstrată și astăzi, e completată de alte atâtea tradiții căpătate zestre de la înaintași. Despre una dintre ele n-am știut nimic până acum, noroc cu rețelele de socializare, funcționale nevoie mare și la țară, și care mi-au oferit încă un punct de reper. Și o poveste. Pentru accesarea punctului de reper apelez la bunăvoința localnicilor, avem nevoie de o mașină de teren ca să ajungem acolo. Și tot ei îmi completează și informația legată de o anumită tradiție, un pelerinaj făcut în ziua de Sânziene, la un izvor cu apă tămăduitoare aflat sus în munte.
