Un album aduce înapoi chipurile zâmbitoare ale copilăriei și amintirea unor începuturi de an școlar pline de emoție și sens. Astăzi, aceeași zi pare să fi pierdut din farmec, sufocată de proceduri, platforme și liste interminabile. Între nostalgie și dezamăgire, rămâne dorința profundă de a regăsi umanitatea din educație.
Cristina Frone, profesoară cu peste 20 de ani de experiență în învățământ, cadru didactic al Școlii ″Pia Brătianu″ din București, ne împărtășește din trăirile Domniei Sale la început de an școlar.
***
”Când timpul era al copilului” sau ” De la emoție la boicot ”
Răsfoiesc un album cu fotografii ale unei generații anterioare. Revăd fețele zâmbitoare ale unor copii de clasa a IV-a, care sunt azi adulți în toată splendoarea. În albumul vechi de un deceniu culorile s-au pastrat intacte. Limbajul actual le-ar denumi ”calitative”, chiar dacă adjectivul forțat, atât de des folosit, nu are corespondent în limba română la aceasta categorie gramaticală. E pe buzele tuturor, deci se pronunță cu dezinvoltură, ba chiar cu o oarecare voluptate a noului normal. Gândul face ce știe el mai bine și alunecă în trecut, declanșând un mecansim magic de teleportare.
Credit foto: Cristina Frone, profesoară la Școala Pia Brătianu din București
Mă regăsesc la începutul unui an școlar pe care abia îl așteptam. Mă anima bucuria revederii colegilor, a părinților, dar mai ales a copiilor. Oare cât s-au mai înalțat? Cum li s-au modificat fizionomiile peste vară? Cu ce povești vin din vacanță? Doar asta facem de obicei in primele zile: depănăm, glumim, ne reconectăm. Constatăm că ne-a fost dor, dar de-acum, gata! Suntem iar împreună. Le spun pe scurt ce idei am pentru noul an școlar și ei vin imediat cu propuneri de ”îmbunătățire”. Nu, nu e vorba despre progama școlară, ci despre proiecte : cluburi tematice, revista clasei, tabere și excursii, spectacole, vizite și câte și mai câte! Timpul era al copilului, nu al dosarelor.
Credit foto: Cristina Frone, profesoară la Școala Pia Brătianu din București
Mă trezește din visare alerta unui mesaj. ”Alertă”, ce cuvânt nesuferit! Oare de ce să ne alertăm pentru un mesaj? De ce tresărim așa de fiecare dată și luăm imediat, aproape mecanic, telefonul în mână? De cele mai multe ori nu e nimic urgent, doar un anunț obișnuit, o întrebare mai bine sau mai stângaci formulată. Aș prefera o invitatie draguță, dar acelea sunt din ce în ce mai rare, pentru că ne vedem din ce în ce mai puțin. Se ”vorbește” prin mesaje, sub pretextul unei politeți ”silențioase”, ignorând că și cuvintele scrise perturbă liniștea interioară a destinatarului. Nu demult un telefon fie marca un anunț (fast sau nefast), fie era semn de grijă ( ”Ce faci?” nu era de complezență). Nu știam cine sună, neavând ecran și număr identificabil, dar parcă nu eram așa ”deranjați” (cu excepția problemelor tehnice). Eu așa îmi amintesc, dar a trecut ceva de atunci …
Aș vrea ca pe telefonul personal să primesc semne doar de la persoanele apropiate, dar alerta de acum îmi dezvăluie un mesaj despre posibila boicotare a primei zile de școală. ”Boicot” sună mult mai apăsător decât ”alertă”. Revizuiesc definiția boicotului și mi se spulberă starea de reverie în care ajunsesem privind albumul. Conform definiției, se pune în discuție întreruperea unei relații oficiale. Adică ”întrerupem relația cu prima zi de școală”, acea zi specială care, alteori, mă încărca cu energie pentru întregul an?! Nu vreau să mă prefac veselă numai de dragul amintirilor. Devin tristă, așa cum probabil mulți dintre colegii mei sunt. Colegii care au încă loc la catedră, ceilalți presupun că sunt copleșiți de alt tip de emoții. Așa se întâmplă când ești în prima linie, dar nu la recompense, ci la reduceri și ajustări!
Psihologia modernă, pe care o tot studiem, de bunavoie sau obligatoriu, de când avem de gestionat situații complexe în clasă, ne învață să ne exprimăm emoțiile și să setăm limite. Eu am renunțat la ambele de multă vreme, pentru că nu pare că mai contează, decât în sesiunile teoretice. Ce se omite din acele sesiuni, este faptul că le poți face numai dacă există receptori dispuși să asculte.
Școala va începe totuși și anul acesta. Clopoțelul nu mai sună, a fost înlocuit cu o sonerie stridentă. Copiii nu mai pășesc emoționați în curtea școlii, ci oarecum agitați, nerăbdători să audă de la profesori ce ”noutăți” s-au adoptat peste vară, pentru ca informația digitală e contradictorie și mult prea încâlcită pentru mintea oricui, nu doar a celor analfabeți funcțional proaspăt posesori de etichetă. Părinții și bunicii încă mai țin buchete de flori într-o mână, în cealaltă fiind de obicei telefonul, pentru imortalizarea evenimentului. Profesorii își aranjează zâmbetul pe față și teancul invizibil de obligații administrative în minte. Nu tuturor le iese planul. Emoția riscă să fie îngropată sub hârtii, fișe și raportări digitale.
Credit foto: Cristina Frone, profesoară la Școala Pia Brătianu din București
În urmă cu niște ani primele zile de școală erau dedicate cunoașterii sau reconectării. În clasă se auzeau râsete și manifestari de curiozitate intelectuală. Un profesor își putea permite luxul de a privi atent fiecare copil și de a-și construi în tihnă relația cu el. Timpul lui la școală era al copilului.
Acum râsul poate trezi fiori, poate fi un semn de bully-ing, alt neologism aflat în topul preferințelor. Astăzi, prima zi, prima săptămână, prima lună de școală se deschid cu un „to do list” administrativ: planificări anuale, proiectări, rapoarte statistice, tabele cu date, fișe digitale ce trebuie completate repede, încă din start. Profesorul își împarte atenția între copil și document. Poate că ar intra în clasă cu bucurie, dar simte că trebuie să fugă după termene-limită. Comunicările cu părinții s-au mutat pe platforme, grupuri de WhatsApp sau e-mailuri, adesea transformând legătura firească într-un flux continuu de notificări.
În loc de privirea caldă, apare checklist-ul. În loc de încredere, apare suspiciunea. Elevul este vulnerabil, părintele este îngrijorat, cadrul didactic – cândva respectat - este astăzi apreciat de unii, tolerat de alții, iar mai nou umilit sau demonizat. A devenit subiect de generalizări infame și pare tot mai aproape de a fi înlocuit cu AI-ul eficient, programabil și cuantificabil pe care nu te poți supăra.
Ceea ce altădată era un ritual al sufletului a devenit o cursă către o performanță pe care, dacă nu o putem măsura, cel puțin să o ”amendăm ”.
Pasiunea nu poate fi cuantificată, ci numai recompensată prin recunoștiță. Dosarele și emoțiile se arhivează, dar în dosare separate. Și ceea ce rămâne în sufletul unui copil despre prima zi de școală nu e o ceremonie perfect planificată, ci bucuria de a fi fost văzut și prețuit.
Avem nevoie unii de alții înainte de a uita cum e să fim Oameni!
Credit foto: Cristina Frone, profesoară la Școala Pia Brătianu din București
***
Alese mulțumiri pentru gândurile împărtășite de Doamna Cristina Frone, un dascăl cu har, dedicat uneia dintre cele mai frumoase și nobile profesii. Cadrul didactic Școlii Gimnaziale „Pia Brătianu” din București, Doamna Frone are o experiență de peste 20 de ani la catedră, ani în care a clădit nu doar cunoștințe, ci și caractere, a dăruit bucurie și a semănat încredere în inimile a sute de copii.
Gândurile sale ne reamintesc cât de mult contează vocea profesorului și emoția autentică din prima zi de școală.
Mult succes și inspirație în noul an școlar tuturor copiilor! Respect și considerație pentru profesorii care formează minți și suflete an de an!
***
Credit foto: Shutterstock - Pixel-Shot; Cristina Frone
