Existența umană, cu tumultul său cotidian și cu dilemele sale existențiale, a fascinat de-a lungul timpului nenumărați gânditori, dar puțini au reușit să transfere astfel de reflecții în universul muzical cu o profunditate similară cu cea a lui Emil Cioran.
Filozoful român, prin scrierile sale, a subliniat impactul profund pe care muzica lui Johann Sebastian Bach l-a avut asupra experinței sale spirituale, considerând-o mai degrabă o formă de lucrarea divină decât o simplă compunere artistică.
.
.
Cioran afirmă că Bach nu este doar un compozitor, ci o entitate care transcende limitele umane, aducându-ne mai aproape de esența existenței. Muzica sa devine astfel un mijloc de acces către extazul spiritual, o religie în sine, unde fiecare notă rezonează cu sufletul său.
Termenul de „tempo rubato”, practicată în interpretarea muzicală, reflectă nu doar flexibilitatea ritmica, ci și capacitatea de a înălța spiritele printr-o expresie emoțională profundă. Cioran, mai mult decât un simplu ascultător, devine un căutător al sensului, o călătorie prin care muzica lui Bach se transformă în rugăciune.
Prin urmare, explorând universul sonor al lui Bach, ne alăturăm lui Cioran în căutarea acelui „extaz muzical” pe care-l descrie cu atâta intensitate. Această explorare ne invită să reflecționăm asupra rolului muzicii în viețile noastre, nu doar ca formă de divertisment, ci ca o poartă deschisă spre înțelegerea adâncă a suferinței și bucuriei umane.
Astfel, Cioran ne îndeamnă să privim muzica nu doar ca pe o artă, ci ca pe o călătorie spirituală, unde fiecare piesă compusă de Bach ne îmbogățește cu un nou sens al existenței, reamintindu-ne că, în ciuda efemerității vieții, arta rămâne o constantă în căutarea noastră sufletească.
