Marin Bălan, conferențiar dr. la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, ne vorbește , într-un nou interviu, despre necesitatea depășirii granițelor dintre disciplinele școlare și rolul pe care ar putea să-l joace în această privință filosofia pentru copii.
Peisajul unei școli, astăzi, ca și ieri, este configurat pe discipline și catedre, profesorii ajutând elevii să asilimeze conținuturi și să-și dezvolte abilități specifice domeniilor pe care ei le stăpânesc. Dar ce s-ar întâmpla dacă școala ar trebui să gândească și să lucreze și în afara acestei „separări” disciplinare?
Modul în care noi percepem realitatea este influențat de disciplinele studiate încă din copilărie. Privim lumea prin disciplinele de care suntem legați: fizică, biologie, istorie etc., și avem tendința să credem că, procedând astfel, deținem cheia pentru înțelegerea ei.
Acest mod de a cerceta realitatea este parte din viziunea modernă asupra lumii și are la bază supoziția că granițele disciplinare reflectă diferite segmente esențiale ale realității. Dar treptat am ajuns să realizăm că aceste granițe sunt mai artificiale decât credeam și că, în anumite situații, ele devin fluide și permisive. De fapt, munca oamenilor de știință a fost întotdeauna mult mai complexă decât au reflectat-o categoriile disciplinare tradiționale. Încă din secolul trecut s-a pus problema depășitii granițelor disciplinare și a creării de noi tipuri de cunoștințe care se află la intersecția disciplinelor.
Disciplinele au o puternică prezență în practicile didactice. Însă, este vorba de disciplinele școlare care sunt diferite de cele academice sau științifice. John Dewey făcea o distincție „logico-psihologică:” disciplinele academice cuprind conținuturi și formează un tot logic, pe când cele școlare, deși au aceleași conținuturi, formează un tot psihologic; primele țin de cercetarea științifică, celelalte sunt legate de experiența elevilor. Disciplinele școlare aduc o recontextualizare a conținuturilor, prin transpunere didactică: cunoașterea savantă din disciplina academică sau științifică devine obiect de predat. Disciplinele școlare nici nu reproduc cercetarea în curs, nici nu o popularizează; ele construiesc cunoștințe pentru elevi cu anumite caracteristice psihologice și cognitive, ținând seama de anumite teorii ale învățării, implicând folosirea unor tehnologii etc.
Disciplinele școlare sunt, deci, în mare măsură, construcții sociale – dar cât de deschise rămân ele față de societate? În alte cuvinte, ce fac disciplinele școlare atunci când se confruntă cu cereri ale societății pentru formarea viitorilor cetățeni: educațiile pentru cetățenie, gândire critică, dezvoltare durabilă, patrimoniu, mass-media, sănătate? Vorbim, în asemenea cazuri, de conținuturi transversale, care nu pot fi predate fără o depășire creativă a granițelor disciplinare în sociologie, economie, istorie, drept, etică, pentru a numi doar câteva. Căci fiecare din aceste discipline abordează doar ceva derivat din ceea ce, în ultimă instanță, constituie viața pe care o putem sau nu o putem duce. În plus, aceste conținuturi transversale trebuie să fie însoțite de împărtășirea cu elevii a unui angajament civic, a unor valori.
În momentul de față, școala din întreaga lume se află în situația că este nevoită să gândească și să lucreze în afara clasicei „separări” disciplinare. Societatea exercită presiuni asupra școlii, pentru a aborda probleme complexe care nu pot fi identificate sau integrate în anumite discipline și care necesită practici specifice, fără a constitui o nouă disciplină.
Conf. Univ. Dr. Marin Bălan
Cum integrează școala noile conținuturi transversale în programe de învățământ? Reprezintă disciplinele clasice un obstacol?
Desigur, nu este de dorit ca disciplinele școlare să se închidă în ele și să devină imuabile; însă, de multe ori, ele funcționează ca niște conținuturi deconectate de întrebările care le produc, transformându-se, cum spune pedagogul francez Jean-Pierre Astolfi, în „temple,” când ar trebui să rămână mereu „șantiere.”
Disciplinele școlare își pot schimba funcția și rolul în curriculum, prezentându-se drept puncte de sprijin pentru abordarea conținuturilor transversale, sau pot trece printr-o re-construcție socială, ținând seama de complexitatea fenomenelor. Ele pot intra în dialog, lucrând în direcția aceluiași obiectiv, dar în mod compartimentat, identitatea lor rămânând intactă (pluridisciplinaritate); sau interacționând cu alte discipline în vederea realizării unei sinteze care să țină cont de principiile fiecărei discipline (interdisciplinaritate); sau transgresând granițele disciplinare (transdisciplinaritate).
Conținuturile transversale nu exclud disciplinele; din contră, acestea din urmă constituie cadre de referință pentru înțelegerea acelor conținuturi. Nici nu este posibilă construirea unui curriculum exclusiv din conținuturi transversale; dar putem vorbi despre un curriculum disciplinar dublat de unul social.
Credit foto: Shutterstock
Cum au fost integrate noile conținuturi transversale în programele de învățământ din România? Puteți exemplifica?
Exemplul cel mai edificator este Educația socială, introdusă în învățământul gimnazial (clasele a V-a, a VI-a și a VII-a), ca disciplină școlară obligatorie, începând cu anul 2017. Însă, consider că Educația socială nu este cu adevărat o disciplină școlară, definindu-se transdisciplinar, prin conținuturi transversale. Ea face parte din grupul așa-numitelor „educații pentru”, care sunt tematice și nu disciplinare, având o relație strânsă cu întrebările acute din punct de vedere social și acordând un loc important valorilor. Educația socială nu trebuie să rămână doar la nivel teoretic, ca predare de noi cunoștințe, drept suport pentru înțelegerea și cunoașterea lumii; ea se manifestă și ca educație morală, oferind suport pentru reflecția etică asupra sinelui și asupra societății, și ca educație politică, incluzând angajamentul, responsabilitatea și implicarea elevilor. Educația socială este predată de un profesor cu pregătire de bază monodisciplinară, de regulă: istorie, filosofie, sociologie, psihologie, drept administrativ, asistență socială sau științe politice; rar se întâmplă ca un profesor să fie bidisciplinar. Pentru a reuși într-o manieră transdisciplinară, este necesar ca profesorul monodisciplinar să-și dezvolte capacitatea de a comunica și de a coopera într-un cadru interdisciplinar.
Un alt exemplu este Educația civică pe care o regăsim ca disciplină școlară obligatorie în învățământul primar (clasele a III-a și a IV-a) – la fel, nici ea nu este o disciplină. Ca și în cazul Educației sociale, conținuturile sunt transversale, doar că, fiind vorba de ciclul primar, este predată de un singur profesor, același profesor care predă și celelalte discipline școlare. Spre deosebire de profesorul care predă Educația socială, cel care predă Educația civică nu dispune nici măcar de pregătire monodisciplinară – se bazează doar pe cursurile de psihologie și istorie din programul de formarea inițială.
Educația socială și Educația civică fac parte mai degrabă din curriculumul social care dublează pe cel disciplinar; dar profesorii care ajung să le predea nu beneficiază decât de o pregătire de bază parțială, rămânând la latitudinea fiecăruia dacă și-o va completa. Dublăm curriculumul disciplinar cu unul social și este chiar necesar să facem acest lucru, căci școala are și misiunea de a educa, nu doar de a instrui; dar trebuie să ne punem și problema unei pregătiri cât mai bune a profesorilor care-l vor implementa.
Ce fel de disciplină este filosofia pentru copii? Sau nu este o disciplină? Din care curriculum face parte ea?
Filosofia pentru copii a fost gândită de Matthew Lipman și Ann Margaret Sharp drept disciplina filosofiei reproiectată și reconstruită pentru copii, astfel încât aceștia să își poată însuși conceptele și metodele ei și să ajungă să gândească pe cont propriu în chestiuni importante și să le pese să facă acest lucru. În același timp, filosofia pentru copii este și parte a curriculum-ului social: Lipman a asociat-o cu drepturile copilului, văzând în ea o recunoaștere a libertății academice a copilului, dreptul său de a ști, de a gândi, de a se îndoi, de a crede; Sharp considera că sarcina filosofiei pentru copii este de a face eliberarea copiilor posibilă cu adevărat; iar Edwige Chirouter atrage atenția că trebuie să înceteze excluderea copiilor din practica filosofiei care este esențială atât pentru construcția propriei persoane ca subiect autonom, cât și pentru emancipare și integrare în viața politică și civică.
Ministerul Educației a introdus Filosofia pentru copii în oferta centrală de discipline opționale, curriculum la decizia școlii, pentru clasele a III-a și a IV-a. În nota de prezentare a programei școlare se arată că decizia de a promova un astfel de program în învățământul primar din România se sprijină și pe „potențialul deosebit al acestei discipline de a pune în relație, într-o abordare cross-curriculară, teme relevante din alte discipline precum educația civică, religie, limba română/limba maternă, limbi moderne etc.” Așadar, în viziunea ministerului, filosofia pentru copii ar trebui să articuleze într-un tot discipline și acțiuni educaționale non-disciplinare. Dar la fel de benefic ar fi fost ca programa să recomande și interdisciplinaritatea metodologică, în sensul că discipline precum cele enumerate ar putea împrumuta metode din filosofia pentru copii, cu scopul de a îmbunătăți calitatea rezultatelor. Însă, profesorii din ciclul primar care au introdus Filosofia pentru copii în curriculum pot face acest lucru și fără recomandarea din programă.
Conf. Univ. Dr. Marin Bălan
De ce ar avea nevoie profesorii implicați în curriculumul social?
Profesorii care predau Educația socială sunt foarte diferiți sub aspectul formării de bază; juriști, istorici, psihologi, sociologi, filosofi, iar acest lucru se manifestă în predare, de multe ori, ca niște limite. Cât despre Filosofia pentru copii, programele de formare inițială a profesorilor din ciclul primar nu conțin nimic în acest sens.
Ce-i de făcut? Pentru tot ce înseamnă curriculum social, avem exemplul lui Matthew Lipman, care nu s-a mulțumit să scrie romane filosofice, ci a derulat și programe de formare a profesorilor în vederea practicării filosofiei pentru copii.
Programele post-universitare de formare și dezvoltare profesională continuă sunt o cale pe care Facultatea de Filosofie o urmează, venind în sprijinul profesorilor cu un program de Filosofie și educație socială și unul de Inițiere în practica filosofiei cu copii.
***
Alese mulțumiri Domnului Marin Bălan, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității București, autor al cărții Cum să faci filosofie cu copiii? (Eikon, 2023) pentru cel de-al treilea interviu dintr-o serie de 10 axate pe filosofia pentru copii, acordat Mariei Grăjdan pentru TVR!
Următorul interviu cu profesorul Marin Bălan îl veți putea citi luni, 7 octombrie, accesând secțiunea Livestyle a site-ului TVR.
***
Credit foto: conf. univ. dr. Marin Bălan și Shutterstock
***
Interviu realizat de Maria Grăjdan
