La dezbaterea „Audiovizualul - între ficţiune şi realitate”, organizată vineri de Consiliul Naţional al Audiovizualului, Claudiu Lucaci a susţinut o prezentare despre serviciu public de televiziune şi locul său în mass-media din România. Claudiu Lucaci este directorul Ştirilor TVR şi doctor în sociologia comunicării al Universităţii Bucureşti.
Deseori, ni se întâmplă să afirmăm că mass-media sunt formatoare de opinii, atitudini, comportamente. Aceasta ne duce cu gândul la publicuri. Publicurile fac obiectul studiului profesioniştilor din mass-media, politicienilor şi cercetătorilor. În primul rând, cei care practică profesia de jurnalist sunt interesaţi de felul în care oamenii recepționează mesajele pe care le transmit. Pentru a putea îmbunătăţi sau aduce modificări conținutului editorial, managerii de presă şi elita profesională media studiază frecvent tipurile de public.
Însă există o mare diferenţă între percepţia unui anumit public cu privire la probleme de interes larg (iar diferitele publicuri pot primi definiţii diferite despre ceea ce este de larg interes, chiar de la mass-media) şi adevărul despre ce este de interes larg.
Aşadar, publicurile sunt influenţate de opinii bazate pe impresii nesigure, pe afirmaţii fără acoperire. Desigur, opiniile nu sunt doar enunţuri false, ele pot conţine şi cunoaştere, însă nu este obligatoriu ca aceia care îşi exprimă opinia să aibă vreo competenţă sau profesionalism. Adesea putem vorbi despre diferenţe semnificative între ceea ce este adevărat şi ceea ce este opinie. În termeni empirişti, opinia se bazează pe impresii sensibile, așa-zise urme ale realităţii.
Dar dacă din agregarea opiniilor individuale rezultă opinia publică bazată, într-adevăr, pe un consens relativ mare al populaţiei cu privire la chestiuni controversate (dar trecătoare), de aici nu rezultă că trebuie să echivalăm opinia publică sau ceea ce preferă un public la un moment dat cu interesul public. Percepţia cu privire la ceea ce este adevărat nu ar trebui să ne influenţeze raportarea la adevăr. Nu este recomandat ca decidenţii să raţioneze conform Legii lui Thomas, a cărei esenţă se reduce la „o situaţie este reală prin consecinţele definirii ei ca fiind reale”. Cine defineşte ce este real, ce este bun? Opinia publică, care se schimbă de la o zi la alta, de la o lună la alta? Publicurile, atât de diferite şi opuse?
În acest context, vorbim adesea despre programele televiziunii publice. Auzim întrebări de tipul: De ce difuzează TVR un astfel de program? Sau, dimpotrivă: De ce nu difuzează? Sau chiar: Nu sunt de acord cu acest program/măsură şi voi face tot posibilul ca să împiedic aplicarea ei! (de pildă, închiderea TVR Cultural, planul de redresare financiară și selecția de personal). În toate aceste cazuri, ceea ce avem în minte – noi sau interlocutorii noştri – sunt diversele variante preferate. Aceste întrebări privesc aspecte diferite şi poate ireconciliabile despre ce ar trebui să realizeze o instituţie media, care deserveşte publicuri (cu preferinţe uneori opuse interesului public) dar care este, în acelaşi timp, instituţie publică şi trebuie să deservească interesul public.
Ideea de sector public, căruia îi aparţine şi televiziunea publică, are un impact uriaş asupra fiecăruia, deoarece mulți dintre noi intrăm în contact direct cu acesta. Însă de aici nu putem trage concluzia că fiecare dintre noi poate fi, spre exemplu, proprietarul peştilor din Marea Neagră, pe motiv că aceștia aparţin sectorului public, iar sectorul public este al fiecăruia în parte şi în acelaşi timp al tuturor. De altfel, nu toți suntem consumatorii produselor televiziunii publice.
Nu deţinem exclusivitate asupra serviciului public de televiziune, iar televiziunea nu poate favoriza structural preferinţele unui public în raport cu oricare altul. Pe de altă parte, ne aşteptăm constant de la televiziunea publică să deservească preferinţe cât mai multe.
Prin urmare, situaţia se complică, deoarece numai televiziunii publice i se cere să determine o funcţie de utilitate pentru publicuri (multe, diferite şi private, ceea ce ne apropie de televiziunile comerciale) dar care, în acelaşi timp, să nu pună în pericol misiunea de instituţie publică (care, în această logică, legitimează aproape orice preferinţe prin acceptarea argumentului plătitorului de taxă). Or a fi orientat exclusiv spre anumite publicuri, precum serviciile comerciale, presupune sa faci o alegere discriminatorie între publicuri. Conform unor abordări mai liberale, acestea două se exclud dacă ni le dorim în acelaşi timp.
Mai simplu spus, un serviciu public poate deservi pe oricine, dar nu poate satisface în egală măsură pe toată lumea. Nu poți pretinde un randament comercial cuiva care operează cu constrângeri și obligații legale inexistente pentru restul competitorilor! Astfel se ajunge ușor la afirmația că o televiziune publică își poate îndeplini rolul de informare și educare numai prin transformarea sa în alternativa solidă la mediul privat. Nu doar cadrul legal asigură viabilitatea alternativei, ci și societatea în ansamblul ei prin recunoașterea și favorizarea unui curent de responsabilitate civică față de produsele televiziunii publice.
Un serviciu public, oricare ar fi el, nu poate fi perfect, dar are șanse să fie eficient, cât timp așteptările decidenților politici și executivi sunt rezonabile, din perspectivă economică. Putem vedea cu ușurință cum soluțiile extreme conduc la situații absurde: primăria orașului Riga le oferă locuitorilor săi transport public gratuit după ce s-a constat că se încasau prea puțini bani din vânzarea biletelor sau, în Statele Unite ale Americii, serviciul public de televiziune a ajuns să fie sponsorizat de comunități locale și universități după retragerea totală a statului din sectorul media. În condiţiile actuale, se constată că TVR nu este lăsată să se comporte nici comercial, nici public.
TVR este un serviciu public de televiziune, în primul rând pentru că asigură un acces nediscriminatoriu oricărui tip de public. Dar asta nu înseamnă că, prin plata unei taxe, fiecare individ are drept de exclusivitate asupra acestui tip de serviciu! Pe lângă acces liber, furnizorii publici pot asigura cel mult oportunităţi pentru cât mai multe preferinţe. Aşadar cerinţele de a vedea un program sau altul, pe motiv că se plăteşte un abonament, trebuie tratate cu discernământ.
Înainte de a da curs unor solicitări imperative venite din partea publicului trebuie să reținem că: a. accesul indivizilor este liber, dar acesta nu asigură exclusivitate asupra folosinței; b. câtă vreme revendicările oamenilor nu se referă la încălcarea de drepturi şi libertăţi fundamentale (definite aici de accesul liber), acţiunea oricui de a pretinde exclusivitatea preferinţelor sale nu este legitimă. Pentru simplificarea raționamentului, similitudinea trebuie făcută cu serviciul de transport în comun care este public doar în sensul accesului la mijloacele de transport, dar aceasta nu presupune și impunerea unor rute preferenţiale pe strada unde locuim.
În concluzie, sunt de părere că serviciul public de televiziune (ca alternativă la mediul privat în materie de informare și educare) are nevoie de un nivel de sprijin special în raport cu prestatorii comerciali. Pentru că, în afara punerii la dispoziţie a unui serviciu (accesul liber), acţiunea publică nu poate fi justificată decât din două perspective: 1) corectarea insuficienţelor pieţei libere prin acoperirea de segmente de publicuri ignorate de către serviciile comerciale şi 2) promovarea valorilor acceptate şi dezirabile social, de pildă valorile fundamentale într-o societate democratică modernă (libertatea, egalitatea, dreptatea, justiţia, drepturile persoanelor, inclusiv standardele educaţionale şi culturale).
Notă: Discuţia despre serviciile publice este structural diferită în raport cu cea despre serviciile private deoarece ideea de public, aşa cum a arătat Talcott Parsons, fondatorul paradigmei sistemelor, (misiune publică, interes public, bunuri publice, politici publice):
• are de-a face cu sarcini mai complexe şi mai ambigue;
• are mai multe probleme în implementarea unei decizii;
• beneficiarii produselor sunt oameni cu motivaţii şi preferinţe diverse;
• este mai mult preocupat cu asigurarea de oportunităţi pentru cât mai multe preferinţe;
• este preocupat mai mult de compensarea eşecurilor privatului;
• vizează activităţi cu o semnificaţie simbolică mai ridicată;
• trebuie să ţină mai mult seamă de standarde;
• are o mai mare capacitate de a ţine seamă de interesul public;
• funcţionează sau trebuie să funcţioneze în interesul public;
• trebuie să se bucure de un nivel minim de sprijin, mai ridicat decât cel din sectorul privat.
