De pe aeroportul militar din Caracal, decolau și treceau pe deasupra Băniei, doar ca să-mi facă în ciudă și IAR-uri 93 și MIG –uri 21. În câteva zile învățasem să le disting după zgomotul motorului.
Când am văzut văzut Top Gun, primul film din serie – al doilea apare la finalul acestui an, cu același Tom Cruise, mai împlinit – m-a luat cu tremurat. Eram într-a unș’pea, sau a doiș’pea. Nu mi-a ieșit din cap nici după ce am început să servesc patria, în ultimul an al comunismului românesc, în Regimentul Mecanizat 26 Rovine de la Craiova.
Visul de a deveni pilot de vânătoare se destrămase când medicul militar mi-a recomandat să uit chestiunea.
Al naibii doctor.
Cică de vină era ’’lapte gros’’, jocul acela nemilos din copilărie în care ne deșelam partenerii.
Singurele cunoștințe despre aviație erau Vuia și Vlaicu. Și trei rânduri din ziarul Scânteia, citite la învățământul politic, într-o seară, care anunțau apariția lui F117 A, bombardierul invizibil american.
Despre piloții care mă sâcâiau zilnic când îmi târam harnașamentul pe Dealul Fetii, la instrucție, nimic. Știam totuși că există un tip care scrie bine, Doru Davidovici, dar de la el aflasem doar că și peste București a trecut, la un moment dat un OZN.
Doru era pilot. Pe Mig 21. Strivitoare personalitate. Pilot și scriitor...
Mă despărțea de Doru o distanță galactică. De cunoștințe, de viziuni, de înțelegeri. În vremea aceea, Doru Davidovici avea mulți prieteni. Când zbura, o ultimă tură o dădea pe deasupra Cotei 2000 de la Sinaia și își fâlfâia aripile în ’’V’’ în semn de salut. Mihai Sârbu, salvamontist și prieten vechi abia apuca să schițeze un gest.
Când nu zbura, dădea o fugă pe la doamna Sanda Oprescu, eminentă traducătoare din franceză, a patra soție din cele cinci pe care Dan Vizanty le-a avut de-a lungul vieții, și îi cerea cu împrumut jacheta de luptă a acestuia, doar ca s-o arate și băieților. ’’Numărul patru’’, așa cum o alinta generalul Ion Dobran, ultimul pilot din al doilea război mondial încă în viață, i-o dădea.
- Ia-o Doru, dacă trebuie să o vadă și băieții...
Doru simțea că în Univers, ca și pe Pământ lucrurile se leagă și decurg unele din altele. Și că tradiția trebuie respectată. Și dusă mai departe. Aveam să aflu și eu că așa e, dar mult mai târziu.
Dan Vizanty este personificarea aviatorului român din al doilea război mondial. Romantic, cultivat peste măsură, de familie bună, om de lume, iubitor al artelor, îndeosebi al teatrului și filmului, adorator al frumosului, mai ales al celui feminin, galant, sportiv și, peste toate, patriot.
Mă gândesc serios cum pot cuprinde povestea lui incredibilă...
La începutul războiului își face mâna pe câteva avioane sovietice pe care le spulberă. În câteva luni de la începutul campaniei noastre în est, peste Prut, Dan Vizanty devine un As. Așa li se spunea atunci, așa li se spune și acum piloților de excepție.
Face ravagii, multă vreme printre ruși. În patru luni are deja două decorații, ’’Virtutea Aeronautică cu Spade’’, clasa ’’Crucea de aur’’, decorație românească și ’’Crucea de Fier’’ germană. Îi este încredințată comanda Grupului 6 Vânătoare.
Din 1943 aviatorii români încep un război inegal și cu valurile de bombardiere şi avioane de vânătoare americane.
Ca să vă faceți o idee despre ce trăia un pilot redau descrierea pe care o face un comandor de aviație, Al. Demetrescu: ’’în ultimul bobardament s-au năpustit asupra capitalei peste 1000 (o mie) de avioane americane. Din avioanele Liberator și Fortărețele zburătoare țâșnește focul ucigaș a 12 până la 16 mitraliere jumelate, deci 24, 32 mitraliere de calibru greu. Vânătorul care atacă este primit deci de o pânză de foc repezită din gurile a 216 mitraliere. Infernul este inimaginabil și trebuie să fi sburător român pentru ca să ataci un asemenea arici de foc, să revii asupra lui trăgând de la 400 de metri până la 50 de metri, până când se termină muniția, până când doborî un bombardier sau până când cazi jertfă elanului’’.
Pe 10 iunie 1944, Dan Vizanty intră în istorie. Toată povestea lui se găsește în cartea ’’Dan Vizanty, destinul unui pilot de vânătoare’’.
La ora 8:00 ajunge la aerodromul Popești-Leordeni. La Postul de comandă de la Otopeni, dotat cu radar unde comandant era colonelul german Eduard Neumann, prietenul său, nu se vedeau încă avioanele americane. Era oricum prea devreme, americanii veneau de obicei pe la 10:00. Timp de o cafea și pariuri pe numărul de avioane care vor veni.
Vizanty tocmai își parcurgea corespondența, când, alarmă. Alarmă? La ora 8:00? Americanii pesemne că voiau să le facă o surpiză.
Într-un minut și treizeci și șase de secunde, Vizanty este în aer. Pe la 1500 de metri altitudine află că ’’indienii’’, codul pentru americani, se îndreaptă, la joasă altitudine spre ’’cuib’’, adică spre propriul lor aerodrom.
Dan Vizanty: ’’Ordon prin radio: Paris către Paris 1,2 și 3 (escadrilele mele), atacăm, urmați-mă! Și într-o fracțiune de secundă situația se răstoarnă radical căci Dumnezeu a vrut altfel. În locul surprizei pe care americanii ne-o pregăteau, ei sunt cei care cad în capcană. Cădea cerul peste ei. La propriu și la figurat. Atacul nostru a fost atât de rapid încât cele 100 de avioane americane nu au putut să tragă nici un singur proiectil. În acele momente m-am uitat cu mândrie la băieții mei precum și la avionul I.A.R.80 care, datorită extraordinarei manevrabilităţi, domina lupta. Totul a durat 12 minute.’’
Rezultatul: 24 de avioane americane doborâte și un singur supraviețuitor, comandantul formației.
Bogdan Şerban Iancu
-va urma-
