Pandemie, izolare, carantină sunt cuvinte pe care nu-mi imaginam că le voi auzi și rosti vreodată atât de des. Și totuși…
La început mi–am spus că două săptămâni de stat în casă nu vor fi un capăt de lume, că-mi voi organiza biroul într-un colț confortabil, voi continua să muncesc și timpul va trece repede. După această perioadă, vom reveni la activitățile noastre, la viața obișnuită, căreia i-am pus o mică pauză.
Ce a urmat? O poveste cu trei oameni, două camere și un laptop. Alte interminabile săptămâni petrecute în casă, incertitudini, neliniști… Și o lecție învățată rapid despre răbdare multă și înțelegere. ”Liniște, copilul are lecții online! Liniște, mama lucrează! Liniște, am de dat telefoane importante!”
Din balcon, prin fereastră deschisă, ne-am întâlnit cu primăvara. Ne-am salutat de la distanță și am rămas în casă, în așteptarea unui alt anotimp.
Deodată, realitatea și-a arătat fața necruțătoare. Eu, mama, “meșteră în a pune întrebări”, m-am trezit în postura de a nu putea da răspunsuri. O avalanșă de nedumeriri, unele nerostite, dar care se citeau pe chipul copilului, ne-au inundat spațiul. Când mergem din nou la școală? Când mă voi vedea cu prietenii și colegii? Când vom putea ieși în parc? Ce se va întâmpla cu tabăra de vară, dar cu festivitatea de absolvire (a ciclului primar)? Când voi putea sta la bunici?
Ca un elev scos la lecție, am început să improvizez și să mă folosesc de toate artificiile pentru a-i distrage atenția. A fost momentul în care am realizat că “nu știu, deocamdată” e singura și cea mai bună variantă de răspuns. Copilul a înțeles mai repede și mai mult decât mă așteptam și a intrat în jocul meu. Balconul s-a transformat în cabina vasului ce alunecă pe ape tulburi. Aici, căpitanul s-a străduit să facă lumină și să mențină moralul echipajului ridicat. Vlad, căci despre el e vorba, a mai desenat un curcubeu al speranței “fără capăt” și l-a lipit pe geam “ca să-l vadă îngerașii”. Sub semnul unei ocrotiri divine, am început să călătorim printre fotografiile din albume, printre amintiri frumoase, să facem vizite virtuale în locuri pe care ne-am fi dorit să le vedem. Am cotrobăit prin cutiile cu “lucruri minunate”, adevărate cufere cu comori făcute de mânuțele mici, în anii care au trecut, și pe care le-am pitit cu grijă, ca să fie mai târziu balsam pentru suflet. Am citit, am scris, am învățat și ne-am făcut destăinuiri.
Un lucru este cert: că din toată povestea asta tristă a pandemiei, în care o lume întreagă a intrat pe neașteptate și fără voia ei, am învățat să fim recunoscători. Eu îi mulțumesc lui Vlad, copilului meu, pentru înțelegere, răbdare, iubire, și “inocenta înțelepciune” cu care m-a copleșit.
Aceasta e povestea noastră și sunt sigură că în spatele fiecărei ferestre, este o altă poveste care așteaptă să fie spusă.
Liliana Cazacu
