„Televiziunea te învață să fii mic în fața poveștilor mari”, declară vedeta TVR, la împlinirea a 25 de ani de când s-a alăturat Televiziunii Române. „Am păstrat mirarea și setea de a înțelege oamenii”, spune senină Albertina. Un interviu cu prezentatoarea emisiunii „Sâmbăta cu Albertina”, de la TVR INFO, citiţi mai jos.
Albertina Ionescu a debutat în Televiziunea Română în anul 2000, ca prezentator și redactor al unor emisiuni pentru tineri, la TVR 1. De atunci, de-a lungul anilor, alături de numeroase personalităţi din diferite domenii, a avut privilegiul să prezinte unele dintre cele mai importante producţii ale Televiziunii Române – Festivalul de Muzică Mamaia, Cerbul de Aur, Eurovision – Camera Verde – dar a făcut mereu parte din echipa Ştirilor TVR, ca prezentator al unor ediţii ale Telejurnalului la TVR 1 şi TVR 2, ca realizator şi prezentator al unor rubrici permanente în cadrul jurnalelor de ştiri sau al unor emisiuni pe teme de stil, sănătate sau dezvoltare personală.
Mai mult, în spatele camerelor de luat vederi, Albertina a făcut parte şi din echipa TVR care a implementat sistemul integrat de producţie şi emisie a ştirilor.
La 25 de ani de când e parte a familiei TVR, Albertina se poate considera un profesionist împlinit. E realizator şi gazdă a emisiunii „Sâmbăta cu Albertina”, difuzată săptămânal la TVR INFO, ce reflectă preocupările cotidiene ale telespectatorilor, aducând în prim-plan subiecte diverse și actuale. Emisiunea abordează teme esențiale precum sănătatea, educația, cultura, arta, psihologia, sportul, nutriția, moda, gastronomia și influența social media, oferind o privire amplă asupra provocărilor și intereselor din viața de zi cu zi.
Care sunt propriile provocări şi interese, cum priveşte în urmă către cei 25 de ani petrecuţi în Televiziunea Română, dar şi ce aspiraţii profesionale mai are Albertina Ionescu ne spune chiar ea, în interviul de mai jos.
25 de ani în TVR – e mult? e puţin? Ce ai păstrat în tine din fetiţa care a păşit prima oară într-un platou de televiziune? Ce ai pierdut?
Albertina Ionescu: E cât o viață. Și, dacă mă întrebi azi, nici nu știu când au trecut. Cu tot cu entuziasm, epuizare și revelații, acești 25 de ani m-au crescut. Am păstrat în mine privirea acelei fete care intra pentru prima dată în platou și simțea că inima îi bate mai tare decât orice reflector. Am păstrat mirarea și setea de a înțelege oamenii.
Ce-am pierdut? Poate naivitatea că totul se întâmplă ușor, că lumea asta e doar despre lumini bune și aplauze. Am înțeles că nu-i o meserie blândă. Dar e frumoasă, pentru că nu e despre mine. E despre oameni, despre adevăr și despre ce lași în urma ta când luminile se sting.
Și poate asta m-a făcut să iubesc televiziunea și mai mult: că te învață să fii mic în fața poveștilor mari și recunoscător pentru fiecare privitor care alege să-ți deschidă ușa casei lui.
Cum alegi temele și invitații emisiunii „Sâmbăta cu Albertina”?
A.I.: Îmi place să pun în platou oameni care îți dau de gândit, nu doar de privit, oameni care au ceva de spus, chiar dacă nu întotdeauna ce e „la modă”. Temele vin din viața noastră de zi cu zi, din întrebările care mă macină și pe mine, și pe cei care ne urmăresc.
Ai întâlnit mulți oameni de succes în emisiune. Care e povestea de viață care te-a impresionat cel mai mult și de ce?
A.I.: M-au impresionat cel mai mult oamenii care s-au reinventat de la zero. Și sunt mulți cei care au avut curajul să-și caute vocea – și au găsit-o, vocea aceea care chiar contează. Oameni care azi se simt bine în pielea lor, care nu mai vor să demonstreze nimănui nimic și care, prin felul lor de a fi, inspiră cu fiecare gest. Pentru mine, asta e adevărata victorie: să-ți găsești locul, tonul și liniștea – și să le folosești ca să-i ridici și pe alții.
Ce înseamnă, în opinia ta, succesul, în lumea de azi?
A.I.: Să mai poți fi curios și generos chiar și când e mai simplu să fii cinic. Și să te bucuri, chiar și atunci când nimeni nu te aplaudă.
Să fii împăcat cu tine când te uiți seara în oglindă. Să nu-ți fie rușine cu alegerile tale și cu felul în care i-ai tratat pe alții.
Cum arată o sâmbătă ideală pentru tine, în afara platoului?
A.I.: Cafea bună, soțul pregătind ceva delicios la micul dejun, pisicile noastre torcând ca niște mici centrale electrice și… liniște.
Dacă se mai strecoară și niște prieteni, niște muzică chill, cu atât mai bine.
Cum îți păstrezi echilibrul între viața profesională și cea personală?
A.I.: Am învățat că „nu” e un cuvânt sănătos și că timpul pentru mine nu e un moft, ci o investiție. Sunt prezentă acolo unde contează, dar când ajung acasă, îmi dau voie să fiu doar eu: fără telefon, fără rețele de socializare, fără scenarii. Doar eu.
Ce loc ocupă educația continuă în viața ta?
A.I.: E ca aerul: dacă lipsește, simți imediat.
Citesc, observ, întreb, mă pun în locul altora. Nu cred că poți rămâne uman și relevant dacă te oprești din învățat. Și îmi place că uneori cele mai bune lecții le primesc de la oameni de la care nu m-aș fi așteptat.
Ce carte ai recomanda oricui, indiferent de vârstă sau ocupație?
A.I.: „Tu ești muntele”, de Brianna Wiest – pentru că e genul de carte care îți pune o oglindă în față și te face să vezi că răspunsurile pe care le cauți în jurul tău sunt, de fapt, în tine. Și că, înainte să schimbi lumea, trebuie să înveți să te porți mai blând și mai curajos cu tine.
O lecție simplă, dar esențială: nu ai nevoie să fii altcineva ca să fii întreg.
Există un vis pe care nu l-ai împlinit încă și la care lucrezi în prezent?
A.I.: Am mai multe, ca orice om onest cu el. Dar cel mai important acum e să învăț să trăiesc mai simplu și mai prezent, fără să am impresia că trebuie să „bifez” continuu. În paralel, mă tot bântuie un gând: o emisiune care să scoată la lumină oamenii aceia care nu se bat cu pumnul în piept, dar care schimbă lumea în liniște.
Dacă ai avea ocazia să realizezi o emisiune cu orice personalitate din lume, pe cine ai alege și de ce?
A.I.: Pe Viola Davis, fără să clipesc. Are o sinceritate brutală care te dezarmează și te obligă să-ți privești propriile răni altfel – nu ca pe slăbiciuni, ci ca pe adevăruri care te fac cine ești. Mi-ar plăcea să vorbesc cu ea despre cum îți găsești vocea atunci când tot ce ai învățat e să taci. Și despre cum îi înveți pe ceilalți că frumusețea nu stă în a fi perfect, ci în a fi autentic. Cred că o astfel de conversație ar fi o lecție pentru oricine ar privi-o, inclusiv pentru mine.
