INTERVIU ÎN EXCLUSIVITATE CU RUSLANA - un proiect special TVR, realizat cu sprijinul lui Alex Buşă, fost jurnalist Eurovision și colaborator al Ruslanei în România
Dyki tantsi – albumul care a zguduit o națiune
Dacă Svitanok a fost primul pas, dacă Znayu Ya a fost explozia vizuală și sonoră, atunci Dyki Tantsi (ucraineană pentru Dansuri sălbatice) a fost cutremurul. Lansat pe 11 iunie 2003, acest album a devenit primul disc de platină din istoria Ucrainei, cu 170.000 de exemplare vândute în primele 100 de zile. Dar succesul lui nu a fost doar comercial – a fost un fenomen social.
„Ideea albumului Dyki Tantsi a încolțit în noi cu mult timp înainte”, povestește Ruslana. „Încă din perioada romantică a carierei noastre eram fascinați de rădăcini, de izvoare, de acea cunoaștere veche păstrată în Carpați, unde influențele externe erau minime. Huțulii au fost cei care au conservat aceste tradiții într-o stare autentică pe care nu o mai găseai nicăieri în orașe sau în lumea modernă. Și pentru noi nu era ceva străin – era parte din copilăria noastră. Am dormit sub pături huțule (lyzhnyky), am dansat Arcanul și Huțulka la serbările școlare, chiar și în școlile sovietice. Niciun imperiu nu a reușit să șteargă această frumusețe și această forță a spiritului.”
Deși titlul albumului este Dyki Tantsi (Dansuri sălbatice), pe disc nu exista nicio piesă cu acest nume. Abia succesul răsunător al abumului a determinat echipa Ruslanei să compună melodia Wild Dances, care avea să câștige Eurovision în 2004 și să ducă această energie pe cea mai mare scenă a Europei.
Albumul s-a născut din proiectele de Crăciun, pe care Ruslana le organiza anual începând din 1995, încercând să reînvie colindele tradiționale și obiceiurile aproape uitate. Acolo au apărut primele piese cu ritmuri huțule – „Arkan”, „Ples”, „Hutsulka” și „Pivnichna” – care ulterior au format scheletul albumului Dyki Tantsi.
Adevăratul început al proiectului a fost însă piesa și videoclipul Znayu Ya. „Atunci a început să vibreze Ucraina întreagă”, spune Ruslana. „Entuziasmul și frumusețea vizuală au fost la un val care ne-a purtat înainte.”
Un moment crucial a fost semnarea contractului cu Comp Music/EMI, reprezentața ucraineană a casei de discuri EMI. „Nu noi am mers la ei – ei au venit la noi. Pentru EMI, Ucraina era atunci între Terra Incognita și Golful Piraților. Dar au înțeles că aici e ceva autentic, demn de a fi pus pe harta muzicii mondiale. Pentru prima dată, am lansat un album în Ucraina fără piraterie, fără scheme ilegale, ca parte a unei comunități culturale civilizate”, își amintește artista.
Reacția a fost incandescentă. Ziarul Ukraina Moloda descria atmosfera: „Pe de o parte, o popularitate copleșitoare – albumul a urcat în topul vânzărilor de vară, depășind toate compilațiile locale și internaționale. 95.000 de exemplare s-au vândut deja. Pe de altă parte, critici aprinse, venite chiar din partea unor reprezentați ai huțulilor, care au perceput titlul Dyki Tantsi ca pe o insultă. Cum să spui că dansurile huțule sunt ‘sălbatice‘?”
Directorul filialei Huțulscina a Institutului de Studii Ucrainene a scris oficial: „A lipi eticheta ‘sălbatic‘ pe arta dansului huțul – recunoscută pentru măiestria sa – nu are nicio justificare, nici etică, nici morală. Proiectul Ruslanei ar genera un complex de inferioritate al întregului sub-etnos huțul.”
Dar alți intelectuali și artiști huțuli au contrazis vehement această viziune. Ivan Motrych, Arhitect al Poporului din Ucraina, declara: „Am ascultat albumul cu atenție și m-am bucurat. Creativitatea nu poate mulțumi pe toată lumea. Dacă idealul ar putea fi atins, omenirea a înceta să mai caute. Nepotului meu îi plac piesele mai moderne de pe album, mie îmi plac Kolomyika și Arkan. Fiecare are propria viziune. Și, ca huțul, pot spune: nu toți huțulii se opun titlului.”
Între admirație și critici, Dyki Tantsi a devenit un fenomen. „Ucraina fierbea, la propriu. Nu exista gândul la Eurovision, nu exista piesa Wild Dances încă. Dar țara trăia pe ritmul acestui album”, își amintește Ruslana.
Și într-adevăr, piese precum Kolomyika, Arkan sau Oy Zahrah My Muzychenku au creat un drive colectiv, un sentiment că tradiția nu era muzeu, ci energie pură. „Nu încercam să repetăm trecutul. Îl reinventam. Și oamenii au simțit asta”, mai spune artista.
Chiar și criticile au avut un efect paradoxal: au arătat că un album pop poate stârni o dezbatere despre indentitate, moralitate și cultură, ceva ce rar se întâmplă într-o industrie muzicală. „Privind înapoi, cred că Dyki tantsi a fost mai mult decât un album. A fost o declarație: că Ucraina are propria voce, că poate cuceri prin autenticitate și că drumul nostru nu are nevoie de imitarea nimănui”, încheie Ruslana.
Din „rățusca cea urâtă” la lebăda unei națiuni
În anii ’90, Ruslana era privită ca o anomalie. Mică de statură, încăpățânată, refuza să cânte în rusă într-o industrie unde succesul părea să treacă obligatoriu prin Moscova. Era „rățusca cea urâtă” – marginalizată, respinsă de posturile rusești, ironizată pentru accentul de Liov.
Dar, ca în basmul lui Andersen, tocmai această „rățușcă” avea să devină „lebăda” unei țări întregi. Succesul Svitanok a demonstrat că poți cânta în ucraineană și să ajungi în topuri. Znaya Ya a arătat că un videoclip poate fi manifest cultural și o declarație geopolitică. Dyki Tantsi a zguduit o națiune, vânzându-se în sute de mii de exemplare și forțând industria să inventenze reguli noi. Și apoi, paradoxal, Ruslana a devenit cea mai mare cântăreață a Ucrainei, exact pentru că a refuzat să facă acele compromisuri pe care alții de considerau obligatorii.
Astăzi, când orașele Ucrainei sunt bombardate, când sate întregi sunt rase de pe hartă, cântecele Ruslanei răsună din nou. În adăposturi, în tranșee, în interviuri cu soldați care spun: „Am crescut cu Dyki Tantsi. Piesele astea sunt parte din mine”.
Acum e limpede că muzica aceea nu a fost doar divertisment. A fost o repetiție generală pentru rezistență. Trembita, tobele, Kolomyika și Arkan nu erau doar simple elemente de spectcol, ci instrumente de consolidare a unei identități naționale.
Criticii care o acuzau cândva că „exotizează” cultura huțulă și-au cerut scuze în tăcere după 2022. Pentru că au înțeles că trembita din concertele Ruslanei nu fusese un decor, ci un steag fluturat cu ani în înaintea războiului. Ce a făcut Ruslana între 1998 și 2003 nu mai poate fi descris azi doar ca o etapă a unei cariere artstice. A fost o strategie culturală de afirmare a unei identități naționale. O formă de rezistență care a pregătit mental și simbolic o țară întreagă să spună lumii întregi „Noi suntem Ucraina.”
Și poate aici stă adevăratul paradox: că muzica a putut influența destinul european al Ucrainei. Că o fată încăpățânată din Liov, refuzată de televiziunile rusești, a ajuns să fie simbolul unei victorii la Eurovision – și să pună Ucraina pe harta Europei nu doar printr-un trofeu, ci printr-o voce care nu mai putea fi ignorată.
Ecou personal
Pentru Alex Buşă, fost jurnalist Eurovision, acest parcurs a fost mai mult decât o poveste de succes muzical. „Magia proiectului huțul m-a atins și pe mine. A transformat un copil timid, fascinat de hărți și atlase, într-un adult plin de încredere, care astăzi stă la masă cu președinți de companii din Furtune 500 și călătorește prin toată lumea. Într-un fel, am simțit că și eu am reușit să mut munții din loc.
Unul dintre cele mai puternice momente pe care le-am trăit alături de Ruslana a fost în martie 2014, la Anvers, chiar în zilele dramatice în care Rusia a anexat Crimeea. Ea nu era sigură dacă poate cânta, atmosfera era extrem de tensionată, dar până la urmă a urcat pe scenă și a electrizat întreaga sală. Țin minte că am fugit imediat în culise, am îngenuncheat în fața ei și i-am spus că e extraordinară. Ce a făcut ea apoi... nu voi uita niciodată. A spus «Alexandru, dacă tu îngenunchezi în fața mea, și eu trebuie să îngenunchez în fața ta». Și a făcut-o. Un gest care i-a lăsat pe toți belgienii din jur cu gura căscată”, îşi aminteşte Alex cu emoţie.
„Totul a căpătat pentru mine un sens și mai personal în 2015, când am scris o variantă în limba română a piesei Wild Dances. Ruslana a cântat-o la Craiova, pe scena Selecției Naționale Eurovision organizată de TVR. Versurile sunau așa:
«Nu cerul, ci vântul îmi pregătește cântul.
Cu tine, cu mine, e euforie!
Înainte, înainte! Hei, hei! Dans sălbatic!»
Pentru mine a fost un moment simbolic: piesa care mă inspirase în adolescență, care îmi trezise pasiunea pentru Eurovision și pentru identitatea culturală din jurul Carpaților a ajuns să fie cântată în limba mea maternă de artista care mi-a schimbat traiectoria”, povesteşte el.
Ultima întrebare
Cine suntem atunci când cântăm? Ce devenim atunci când tăcem?
Povestea Ruslanei, spusă prin alegerea limbii, prin imaginile cinematografice din Svitanok și Znayu Ya și prin energia nestăvilită a albumului Dyki Tantsi arată cum cultura poate fi mai mult decât un spectacol: poate fi identitate, rezistență și destin. Pentru unii, această muzică a devenit o revelație națională, pentru alții, o punte emoțională între Carpați și restul Europei. Astăzi, la două decenii de la momentul Wild Dances, ecoul acestor cântece rămâne dovada că un popor nu poate fi redus la tăcere atâta timp cât vocea lui continuă să cânte.
foto: Ruslana, arhivă personală; FaceBook Alex Buşă
Citeşte prima parte a articolului aici.
Citeşte partea a doua a articolului aici.
