E caniculă, deci gândul nostru fuge imediat la hidratare. Cu ce altceva mai sănătos decât apa putem să ne hidratăm ? O abordare geografică și antropologică a resursei albastre pleacă de la reamintirea informației că suntem 65 % apă. Proporția poate fi diferită, în funcție de vârstă și masă musculară. În ce privește distribuirea internă, sângele și plămânii sunt 80 - 90 % apă. Destinul omenirii a fost dictat, așadar, de prezența sau absența acestui element vital, apa.
Terra este supranumită „Planeta Albastră” dintr-un motiv evident: apa acoperă aproximativ 71 % din suprafața sa. Dar din această abundență aparentă, 97,5 % este apă sărată, stocată în oceane și mări – o resursă vitală pentru climă și biodiversitate, dar improprie consumului direct sau agriculturii fără procese costisitoare de desalinizare.
Apa dulce reprezintă doar 2,5 % din totalul planetar. Paradoxul geografic se adâncește când privim unde este stocată această apă dulce: aproape 70 % este blocată în ghețari și calote glaciare (în Antarctica și Groenlanda), iar restul se află în subteran. În consecință, omenirea se bazează, pentru supraviețuirea de zi cu zi, pe mai puțin de 1 % din apa dulce a planetei, cea din râuri, lacuri și atmosferă. Această resursă este distribuită extrem de inegal pe glob, pentru că există regiuni cu un excedent hidrologic (ex. bazinul Amazonului) și zone de o ariditate extremă (nordul Africii).
Cele mai vechi civilizații ale lumii au fost „civilizații hidraulice”, adică s-au născut și au înflorit exclusiv de-a lungul marilor fluvii, unde controlul inundațiilor și irigațiile au permis trecerea de la nomadism la societăți agricole complexe: Egiptul Antic a fost, așa cum spunea Herodot, „un dar al Nilului”, Mesopotamia s-a dezvoltat între Tigru și Eufrat, iar civilizația chineză a crescut pe malurile Fluviului Galben (Huang He). Apa dulce a permis nașterea societăților, iar apa sărată a facilitat conectarea lor. Mările și oceanele au funcționat ca primele autostrăzi ale lumii. Epoca Marilor descoperiri geografice a transformat oceanele din bariere de netrecut în rute comerciale globale, redesenând hărțile geopolitice și impulsionând globalizarea. (Vezi seria de articole Gustul victoriei: Veneția, Constantinopolul și bătălia pentru mirodenii | TVR.RO)
În prezent, managementul apei reprezintă una dintre cele mai mari provocări, printr-o triplă presiune: creșterea demografică, urbanizarea accelerată și schimbările climatice. Asistăm la fenomene extreme precum secetele prelungite care usucă bazinele hidrografice și la inundații catastrofale care poluează sursele de apă potabilă. În plus, poluarea industrială, utilizarea pesticidelor în agricultură și deversările de deșeuri degradează calitatea rezervelor. În aceste condiții, apa nu mai poate fi privită ca o resursă inepuizabilă. Geopolitologii avertizează deja că, dacă secolul XX a fost marcat de conflicte pentru petrol, secolul XXI ar putea fi definit de „războaiele apei” pentru controlul marilor bazine fluviabile transfrontaliere. Protejarea și gestionarea ei rațională devin pe zi ce trece, sub ochii noștri, condiții stricte pentru supraviețuirea civilizației umane.
Accesul omenirii la apă dulce: De la fântâna medievală la urbanizarea modernă
Istoria urbanizării poate fi văzută și ca o cronologie a efortului uman de a aduce apa curată aproape și de a evacua apa uzată. Fântânile publice erau, în Evul Mediu, inima comunității și motorul populării. În Europa medievală, după prăbușirea grandioaselor apeducte romane, orașele au intrat într-o lungă perioadă de declin igienic și sursele de apă dulce au dictat granițele și densitatea așezărilor urbane. Un oraș nu se putea extinde dincolo de raza de acoperire a resurselor sale de apă. Fântânile publice (sau cișmelele) deveniseră adevărate instituții urbane. Ele aveau rol social și informațional, pentru că fântâna centrală dintr-o piață medievală era echivalentul rețelelor sociale de astăzi, era locul unde se întâlneau zilnic servitorii, spălătoresele, meșteșugarii și comercianții, aici se aflau știrile, se semnau mici acorduri economice și se exprimau tensiunile comunității. Fântânile publice erau și un vector de dezvoltare imobiliară - cartierele medievale se dezvoltau concentric în jurul fântânilor. Construirea unei fântâni noi de către municipalitate sau prin patronaj nobiliar ori bisericesc garanta popularea imediată a acelei zone, crescând valoarea terenurilor și atrăgând atelierele care depindeau de apă.
Relația dintre construirea surselor de apă și sănătatea publică în Evul Mediu și Renaștere a avut tensiunile ei, uneori tragice. Deși comunitățile înțelegeau că au nevoie de apă pentru băut, gătit și spălat, ele nu au înțeles timp de secole mecanismul de transmitere a bolilor.
Fântâna Saint-Sulpice, Paris, Franța
În lipsa unor sisteme de canalizare subterane, latrinele erau adesea săpate periculos de aproape de fântânile de apă potabilă. Deșeurile menajere și cele provenite de la grajduri sau abatoare se infiltrau direct în pânza freatică și lipsa de salubritate a transformat fântânile în „bombe biologice”. Epidemiile de holeră, febră tifoidă și dizenterie făceau ravagii în rândul populației orașelor în câteva săptămâni. Abia la mijlocul secolului al XIX-lea, prin descoperirile medicului John Snow din Londra (care a demonstrat că o epidemie de holeră izbucnise din cauza unei singure fântâni publice contaminate din Soho), omenirea a înțeles legătura directă dintre puritatea apei și riscurile pentru sănătate.
Trecerea de la fântâna publică medievală la robinetul din fiecare locuință a declanșat o adevărată revoluție a productivității. În trecut, transportul apei de la fântână acasă consuma ore întregi din activitatea zilnică, iar odată cu eliberarea acestui timp au crescut integrarea femeilor pe piața muncii și accesul copiilor la educație. În același timp, statele care au investit masiv în infrastructura de apă potabilă și canalizare au înregistrat o prăbușire scădere semnificativă a ratelor mortalității infantile și o creștere a speranței de viață. În secolul XXI, acest impact social este încă vizibil - lipsa unor surse cu apă sigură în comunitate blochează economic regiuni întregi.
Apa, un drept universal al omului
Evoluția cadrului juridic privind apa reflectă trecerea omenirii de la societăți tradiționale, rurale, la state moderne industrializate și, în final, la o comunitate globală hiperconectată. Modul în care legea a definit accesul la apă de-a lungul epocii moderne a oscilat permanent între două viziuni: apa ca bun public indispensabil vieții și apa ca resursă economică supusă proprietății și pieței.
Până la începutul epocii moderne, apa era guvernată în mare parte de cutume locale sau de principii derivate din vechiul drept roman (res communis – bunuri care aparțin tuturor și nu pot fi deținute de cineva anume). Însă apariția statelor naționale și Revoluția Industrială au impus o legiferare riguroasă. Codul Civil Francez de la 1804 (Codul Napoleonian) a influențat legislațiile din întreaga Europă (inclusiv din România) și a stabilit reguli privind dreptul de proprietate asupra apelor. Proprietarii de terenuri aveau dreptul de a folosi apele izvorâte pe pământul lor sau cele care le traversau proprietatea, dar cu obligația de a nu le schimba cursul natural în detrimentul vecinilor.
Pe măsură ce orașele au devenit megastructuri populate de milioane de oameni, statele moderne au realizat că apa nu mai poate fi lăsată doar la latitudinea contractelor private. În prima jumătate a secolului XX, s-a trecut la o masivă naționalizare și centralizare a resurselor de apă. Statele au creat agenții naționale și ministere dedicate, iar apa a fost declarată bun public de interes național și captarea ei a devenit strict reglementată prin licențe și autorizații de stat. Presiunea societății civile a forțat o redefinire juridică globală la cel mai înalt nivel. Rezoluția 64/292 a Adunării Generale a ONU (28 iulie 2010) reprezintă momentul istoric în care comunitatea internațională a recunoscut explicit dreptul omului la apă sigură, curată, accesibilă și la salubritate ca fiind esențial pentru exercitarea deplină a vieții.
Nicio țară din amonte nu are dreptul de a bloca sau polua cursul unui râu în detrimentul populației din aval, transformând apa dintr-un motiv de dispută într-un instrument obligatoriu de cooperare diplomatică.
Slovenia a devenit, în 2016, prima țară din Uniunea Europeană care a inclus în Constituție dreptul la apă potabilă, ea fiind o resursă publică, destinată cetățenilor, și nu o marfă. Alte câteva zeci de state, la nivel mondial, recunosc dreptul constituțional la apă, precum Mexic și Uruguay.
Apa se duce întotdeauna acolo unde vrea
Şi până la urmă nimic n-o va opri.
Apa are răbdare.
Picăturile înlătură pietrele.
Ține minte asta, copile.
Aminteşte-ţi că eşti pe jumătate apă.
Dacă nu poţi trece peste, treci pe lângă.
Ca apa.
(Water Flows, Margaret Atwood)
Fântâna Morosini, Heraklion, Creta, Grecia
***
Credit cele trei foto: Arhiva personală - Mădălina Ionescu
