Ne speriem de ele ori le folosim? Ne apropiem sau fugim? Analiza pe care v-o propunem astăzi invită la găsirea unor răspunsuri pentru aceste întrebări - ne speriem și fugim de Inteligența Artificială, ne înspăimântăm și ne ascundem de Celălalt? Sau alegem apropierea, înțelegerea, utilizarea, comuniunea și comunicarea? Tehnologia mileniului III îi poate ajuta pe oamenii cu deficiențe senzoriale. Să aflăm cum.
Inteligența Artificială funcționează ca intermediar senzorial direct, pentru că transformă semnalele vizuale în sunet sau text și semnalele audio în elemente vizuale sau tactile.
Pentru persoanele cu deficiențe de văz, modelele de procesare a imaginilor (Computer Vision) și cele multimodale analizează fluxul video sau fotografiile în timp real pentru a le reda prin voce. Pentru descrierea mediului și a imaginilor, aplicații precum Be My AI sau Lookout oferă descrieri ale spațiului înconjurător, identifică obstacole, recunosc scene și citesc etichete de produse, meniuri sau alte documente fizice. Pentru orientare și navigare, sistemele integrate în ochelari inteligenți sau smartphone-uri ghidează utilizatorul în deplasarea sa, detectează treceri de pietoni, uși, scări și avertizează asupra pericolelor de la nivelul capului.
În cazul generării automate de text alternativ (Alt-text), algoritmii pot descrie conținutul fotografiilor pentru cititoarele de ecran. Iar pentru recunoaștere facială și a obiectelor, utilizatorul primește notificări audio despre identitatea persoanelor din jur, expresiile lor faciale sau amplasarea unor obiecte - de exemplu, cheile se află pe masă.
Pentru persoanele cu deficiențe de auz, procesarea limbajului natural și recunoașterea automată a vorbirii se traduc prin convertirea undelor sonore în date vizuale și vibrații. Un prim exemplu este subtitrarea în timp real, Live Captioning - tehnologii precum Live Transcribe convertesc instantaneu, în text afișat pe ecran, discursul persoanelor din jur, apelurile video sau conținutul media. Detectarea și alertarea la sunete ambientale se fac prin sisteme care monitorizează mediul și emit atenționări vizuale ori vibrații pe telefon/ceas pentru sunete critice precum alarmele de incendiu, plânsul bebelușului, bătăile în ușă, sonerii sau claxoane. Pentru traducerea limbajului semnelor, modelele de vedere computerizată pot urmări mișcările mâinilor și expresiile faciale pentru a traduce limbajul mimico-gestual în text/voce și invers, utilizând avataruri digitale 3D.
S-a cercetat și evoluat până la un nivel de convergență tehnologică, astfel încât există dispozitive dedicate, pe lângă aplicațiile de mai sus. Există ochelari inteligenți ale căror camere montate pe ramă citesc textele și descriu mediul direct în căști pentru nevăzători, în timp ce pentru persoanele hipoacuzice proiectează subtitrări direct pe lentilă (Head-Up Display). De asemenea, interfețele tactile - ecranele Braille dinamice - pot reda grafice tactile generate de IA sau mai există dispozitive portabile care transformă sunetele complexe în modele distincte de vibrație pe piele.
Spectacole pentru toți. Cu adevărat
Accesul la film și teatru pentru persoanele cu deficiențe de văz sau de auz depășește simpla adaptare tehnică, pentru că o societate își asumă, practic, o reconfigurare completă a modului în care arta este percepută, procesată cognitiv și împărtășită social. Prin intermediul tehnologiilor și al designului, experiența artistică devine cu adevărat universală.
Bucuria actului artistic este strâns legată de puterea imersiunii narative și de autonomia personală a fiecărui spectator. De exemplu, în cazul spectacolului de teatru, se transmite emoție nu doar prin replici, ci și prin nuanțe subtile - o privire, o postură, o ezitare în voce. Audiodescripția/ autodescrierea nuanțată (care descrie microexpresiile) și subtitrările descriptive (care notează intonația, cum ar fi „șoaptă tremurată” sau „voce sarcastică”) redau textura psihologică a personajelor, nu doar firul acțiunii. Utilizarea căștilor sau a ochelarilor inteligenți oferă, astfel, o experiență discretă, neinvazivă, care elimină dependența de un însoțitor care să explice, moment de moment, ce se întâmplă pe ecran ori pe scenă.
În plus, să nu uităm dimensiunea sociologică, să nu uităm că trăim unii alături de ceilalți. Mersul la teatru sau la cinematograf este un ritual colectiv de socializare și apartenență. Modelul tradițional, învechit presupunea reprezentații speciale pentru persoane cu dizabilități, într-o sală izolată. Modelul actual se bazează pe integrare invizibilă. Spectatorul cu deficiențe ocupă un loc obișnuit în sală alături de publicul larg, recepționând adaptarea audio sau text pe propriul dispozitiv (smartphone, ochelari AR, receptor IR). Iar când un spectacol de teatru sau un film de festival devin un fenomen, subiectul de discuție al grupului pentru mai multe zile, persoanele cu dizabilități senzoriale pot participa la conversații.
În Marea Britanie, la National Theatre din Londra, sunt disponibili ochelari inteligenți dotați cu senzori care afișează subtitrări sincronizate cu textul rostit de actori pe scenă. În plus, există Touch Tours, în care sunt explorate tactil texturile din decor sau costume și peruci. În Franța, rețeaua Accès Culture echipează peste 100 de teatre și opere cu audiodescriere live și adaptare în limbajul semnelor, iar în ceea ce privește cinematograful, legea impune ca filmele finanțate din fonduri publice să aibă obligatoriu fișiere master atât cu audiodescripție, cât și cu subtitrări. În SUA, pe Broadway sunt oferite dispozitive portabile I-Caption și D-Scriptive la cerere, la casa de bilete.
Într-un spectacol de teatru văzut în Santiago de Compostela, actori și spectatori hipoacuzici împreună cu actori și spectatori „majoritari” am urmărit povestea a doi adolescenți pierduți într-o pădure cu monștri și căutați de tatăl lor. Fără să dezvălui întregul fir epic, spun doar că finalul ne-a adus lacrimi și dragoste.
Spectacolul „Suntem monștri” este o producție a scenei teatrale din Santiago de Compostela (Galicia, Spania), creată în jurul conceptului de dramaturgie bilingvă și accesibilitate scenică, după o piesă adesea montată de companii independente sau teatre instituționale precum Centro Dramático Galego (CDG) și teatrele municipale din Santiago (cum ar fi Teatro Principal). Piesa abordează tema alterității, a fricii de cel diferit și a modului în care societatea construiește „monștri” din cei pe care nu îi înțelege sau care comunică altfel.
„Monstrul” din titlu este o metaforă directă pentru excludere, stigmat și barieră de comunicare. Persoana cu dizabilități a fost istoric privită ca o curiozitate sau ca o anomalie („monstruoasă” în sensul etimologic latin de monstrare – ceva arătat cu degetul). Spectacolul deconstruiește aceste etichete și arată că monștrii reali sunt, de fapt, lipsa de empatie, rigiditatea comunicării și izolarea impusă de normele împietrite ale societății majoritare.
Spectacolul se remarcă prin faptul că nu apelează la un interpret izolat într-un colț al scenei, ci integrează accesibilitatea direct în actul artistic (cunoscut ca Theatre of Sign Language sau Shadow Interpreting). Actorii de pe scenă folosesc simultan sau alternativ limbajul semnelor și limba vorbită. Mișcarea mâinilor și expresivitatea facială caracteristice limbajului semnelor devin parte din limbajul corporal și din dinamica vizuală a spectacolului, îmbogățind experiența inclusiv pentru spectatorii majoritari. În loc de o bandă de text anostă suspendată deasupra scenei, supratitrarea este adesea proiectată direct pe elementele de decor, integrată în scenografie și adaptată ritmului dramatic (culoare, dimensiune variabilă a literelor pentru a sugera volumul vocii). Schimbările de ton sau momentele de tensiune sunt dublate prin pulsații de lumină și utilizarea frecvențelor joase, pentru ca ritmul să fie perceput fizic de publicul hipoacuzic.
Santiago de Compostela și regiunea Galicia au o tradiție puternică în teatrul social și de avangardă. Teatrele din Galicia colaborează frecvent cu federațiile locale ale persoanelor hipoacuzice pentru a valida acuratețea culturală și lingvistică a pieselor. Spectacolul „Suntem monștri” demonstrează saltul de la „teatrul tradus” (unde se adaugă subtitrare la final, dintr-o obligație legală) la „dramaturgia universală”, unde spectacolul este conceput din prima zi de repetiții pentru a fi înțeles simultan de o persoană cu deficiențe de auz și de o persoană care aude.
Toți spectatorii râd în același moment, se sperie în același moment și trăiesc deznodământul împreună. Nu există decalajul temporal de câteva secunde care apare de obicei la interpretarea secvențială. Iar pentru publicul majoritar, piesa demonstrează că limbajul semnelor este chiar o limbă completă, cu sintaxă, ritm și forță dramatică.
***
Credit foto - spectacolul din Galicia: Centro Dramático Galego, 2026, arhiva personală Mădălina Ionescu
