„Ne pregătim” de o revoltă a mașinilor pe care s-ar putea să nu o vedem niciodată, dar refuzăm să prevenim revolta oamenilor rămași fără glas. Dacă există o lecție pe care istoria modernă ne-o oferă neîncetat, atunci este aceea că nicio civilizație nu se prăbușește din cauza zeilor noi pe care îi inventează în laboratoare, ci din cauza disprețului cu care își tratează semenii de pe margine. Înainte de a ne întreba dacă mașinile pot simți compasiune, ar trebui să ne întrebăm dacă noi mai suntem capabili să o simțim, în fiecare zi.
„Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vremuri; era epoca înțelepciunii, era epoca nebuniei; era veacul credinței, era veacul necredinței; era răstimpul luminii, era răstimpul întunericului, era primăvara speranței și iarna disperării.” Charles Dickens, A Tale of Two Cities (1859)
Când Charles Dickens a scris celebra frază de început a cărții sale, cele două orașe antinomice — Londra și Parisul — însemnau atât două geografii separate de Canalul Mânecii, cât și două stări de spirit: ordinea aparent imuabilă a unei monarhii și tumultul sângeros al unei Franțe măcinate de inegalitate. Privilegiul aristocratic francez trăia într-o bulă atât de etanșă, încât foamea, frica și disperarea mahalalei pariziene păreau ficțiuni îndepărtate, asta până în clipa în care tăcerea s-a transformat în urlet, iar strada a spart porțile castelului.
Astăzi, în Anglia secolului XXI, cele două orașe nu mai sunt separate de mare. Ele coexistă pe aceeași hartă, adesea la distanță de numai câțiva kilometri sau la câteva stații de tren: pe de o parte, enclava pastorală, prosperă și pe de altă parte, orașul muncitoresc postindustrial, secătuit de resurse și ignorat politic. Iar miza acestei noi falii nu mai este doar pâinea, ci o resursă devenită la fel de rară și disputată: compasiunea.
Cele două fețe ale aceleiași frici
Să luăm parabola involuntară a două comunități puse în fața aceleiași decizii administrative: sosirea peste noapte a peste o mie de solicitanți de azil. La Piddington, într-un colț idilic din Oxfordshire, satul cu câteva sute de suflete tresare. Se filmează clipuri elegante, pline de delicatețe, în care doamne educate explică guvernului că nu sunt mânate de resentiment, ci doar de o grijă maternă și de disconfortul unei transformări demografice bruște. Frica din Piddington este o frică permisă, nobilă, civilizată.
La Thetford însă — orășel de clasă muncitoare din Norfolk, cu fabrici, chirii mici și o infrastructură la limita rezistenței —, exact aceeași reacție trezește un răspuns diametral opus. Când oamenii din Thetford întreabă ce se va alege de orașul lor dacă o bază militară dezafectată din apropiere va adăposti peste 1.200 de străini, răspunsul este tăcerea. Când lipsa de răspunsuri se transformă în șoapte speriate, apoi în protest și în strigăt de disperare, sentința mediatică este fulgerătoare: ignoranță, intoleranță.
Prin această dublă măsură, mecanismul dickensian își dezvăluie din nou actualitatea: virtutea morală nu mai este măsurată după fapte, ci după accent, după cartier și după capacitatea de a rosti formulele corecte.
Poveste despre două orașe sau povestea unui mic orășel muncitoresc și a unui sătuc înstărit
Thetford este o poveste de succes a integrării. În anii '60 și '70, orașul a cunoscut o migrație masivă a londonezilor din clasa muncitoare veniți din East End. Au venit să lucreze în fabricile locale și și-au construit un viitor. Localnicii numeau fenomenul „London overspill”. Apoi, acum vreo 25 de ani, a sosit un alt val de oameni. Polonezi, portughezi, lituanieni, români, chinezi, indieni. Au existat mici nemulțumiri și mormăieli, pentru că timpii de așteptare la medic au crescut puțin, clasele de elevi s-au mărit și resursele, oricum modeste, au fost puse la încercare. Dar oamenii s-au adaptat și au mers mai departe. Nou-veniții s-au integrat. Au devenit prieteni și vecini. Copiii lor s-au jucat împreună. Au deschis afaceri și au devenit parte din comunitate. De fapt, astăzi ar fi rămas foarte puțin din centrul orașului Thetford fără comunitatea de imigranți.
Nu poți aduce 1.200 de străini lângă o comunitate deja așezată și să te aștepți ca localnicii să nu aibă nicio reacție. Oamenii sunt ghidați de instincte, ne place sau nu, ne amintim de asta ori nu. Ei sesizează schimbările bruște și evaluează riscurile. Își apără căminele, copiii, comunitățile și resursele. Nu poți, pur și simplu, să oprești aceste instincte cu un întrerupător. Așadar, plasarea unui grup foarte mare de străini lângă o comunitate mică va stârni suspiciune, teamă și vigilență. Oamenii care cer azil sunt, la rândul lor, ființe umane. Merită compasiune, demnitate și siguranță și ei trebuie ajutați atunci când și cât este posibil. Dar compasiunea nu înseamnă să te prefaci că nu există limite în privința capacității unei țări, a unui oraș sau a unei comunități de a absorbi astfel de schimbări. Mai ales o comunitate din clasa muncitoare, ale cărei resurse sunt deja întinse la maximum. Iar oamenii din Thetford cu siguranță pot fi buni și generoși, propria lor istorie o dovedește.
Dar să revenim la Piddington, unde îngrijorarea oamenilor are voie să fie îngrijorare. Frica celor de aici este privită ca un lucru demn de investigat. Temerile lor sunt reflectate în presă. În schimb, atunci când oamenii din clasa muncitoare din Thetford exprimă temeri remarcabil de similare, ei primesc etichetele de intoleranți. Poate că un teritoriu, un spațiu mult, mult mai bun este acela care poate arăta compasiune celor ce caută refugiu, fără a-și pierde compasiunea pentru oamenii care trăiesc deja acolo.
Ideea de „echilibru al compasiunii” capătă o încărcătură aparte atunci când este proiectată pe fundalul orașelor britanice tradiționale din secolul XXI — în special acele foste centre industriale, orășele de provincie sau comunități din clasa muncitoare. Contractul social tradițional funcționa pe baza câtorva piloni clari. Nou-veniții munceau în fabrici, depozite sau ateliere cot la cot cu localnicii. Copiii împărțeau băncile școlilor, iar familiile se întâlneau la meciurile de fotbal sau în club. Și chiar dacă exista o reticență inițială, comunitatea avea timp să digere transformarea demografică. Ruptura intervine atunci când acest contract este rescris unilateral de către stat prin „centrarea forțată” a unor grupuri masive, omogene, cazate în cazărmi militare dezafectate sau hoteluri, fără perspective de muncă imediată și fără legături organice cu țesutul urban. În acel moment, nu mai vorbim de integrare, ci de o enclavă administrativă impusă peste o comunitate fragilă.
De ce funcționează A Tale of Two Cities ca lentilă pentru Marea Britanie de astăzi? Pentru că Dickens a surprins magistral pericolul virtuții de paradă. Elita aristocratică din roman se credea rafinată și umanistă, dar era incapabilă să vadă mizeria concretă de pe caldarâmul din cartierul Saint-Antoine.
În termeni moderni, asistăm la o ruptură între două tipuri de empatie. Există, pe de o parte, compasiunea abstractă. Rostește discursuri impecabile despre drepturile universale ale omului din birouri încălzite și suburbii protejate. Pentru această clasă, generozitatea nu are costuri personale. Nu își împarte medicul de familie cu încă o mie de persoane, nu își trimite copiii în clase supraaglomerate și nu trăiește cu teama că o stradă neluminată devine brusc nesigură. Dar mai există și compasiunea operațională care trăiește la firul ierbii, este generozitatea clasei muncitoare, o generozitate dovedită istoric.
Thetford însuși a absorbit generații de muncitori. Aceea a fost o integrare organică, fundamentată pe demnitatea muncii și pe timp. O societate sănătoasă refuză să își patologizeze propriii cetățeni. Oamenii sunt ființe dependente de predictibilitate, siguranță și coeziune comunitară. Când o schimbare masivă și bruscă se abate asupra vieții lor de zi cu zi, instinctul de apărare a căminului și a familiei nu este o anomalie extremistă, ci este reacția naturală a oricărui grup uman din istorie.
A numi această vigilență instinctivă „legitimă îngrijorare” când vine dintr-un conac și „rasism toxic” când vine dintr-un cartier muncitoresc reprezintă o formă cruntă de snobism moral. Iar când unui om îi iei dreptul de a fi îngrijorat și îl acuzi de ură pentru simplul motiv că își dorește ca strada lui să rămână liniștită, nu îl educi, ci îl împingi spre revoltă.
O distragere convenabilă de la realitatea imediată
Obsesia pentru scenariile apocaliptice ale Inteligenței Artificiale funcționează ca o cortină de fum morală. Pentru că, da, este mult mai ușor să te declari profund îngrijorat de drepturile sau pericolele unor rețele neuronale artificiale decât să privești în ochi degradarea imediată a unui cartier periferic. În timp ce elitele dezbat etica mașinilor inteligente, neglijează cu desăvârșire etica celei mai simple conviețuiri umane.
Frica din orășele precum Thetford din Marea Britanie nu are eleganța unei ecuații de laborator, nu este o panică speculativă despre ce ar putea face un algoritm peste două decenii, ci o neliniște organică legată de ziua de mâine, de cabinetul medicului de familie unde nu mai găsești loc, de clasa în care copilul tău nu mai primește atenția învățătoarei, de colțul de stradă neluminat unde obișnuiai să mergi fără grijă, dar care acum s-a umplut de necunoscut.
Aceasta este o frică ancestrală, biologică, a mamiferului care simte că perimetrul de siguranță al căminului său este modificat arbitrar de o autoritate oarbă. Iar când decidenții aleg să ignore aceste avertismente elementare, consecințele nu sunt matematice, ci umane și dureroase.
În mod paradoxal, cinismul administrației moderne tratează ambele probleme cu aceeași aroganță. Crede că poate rezolva fricțiunile dintre comunități prin „algoritmi de distribuție” și broșuri informative, exact cum crede că poate rezolva dislocarea socială produsă de tehnologie prin câteva reglementări semnate la congrese simandicoase și costisitoare. Dar societatea umană nu este un set de date pe care îl poți reconfigura fără conflict, iar ființele umane nu sunt variabile pe o foaie de calcul.
Pericolul ipotetic și științific al Inteligenței Artificiale estompează pericolul palpabil al unei rupturi sociale iminente. „Ne pregătim” pentru o revoltă a mașinilor pe care s-ar putea să nu o vedem niciodată, dar refuzăm să prevenim revolta oamenilor rămași fără glas, care se adună chiar acum pe străzile noastre.
Dacă există o lecție pe care atât Dickens, cât și istoria modernă ne-o oferă neîncetat, atunci aceea este că nicio civilizație nu se prăbușește din cauza zeilor noi pe care îi inventează în laboratoare, ci din cauza disprețului cu care își tratează semenii de pe margine. Înainte de a ne întreba dacă mașinile pot simți compasiune, ar trebui să ne întrebăm dacă noi mai suntem capabili să o simțim, în fiecare zi.
Credit foto: piddingtonvillageoxfordshire.org.uk
