Interviu cu Ovidiu Lipan Țăndărică | VIDEO

TVR.RO | actualizat: Marţi, 29 Noiembrie 2022

TVR a pregătit un interviu, ce nu trebuie ratat, cu Ovidiu Lipan Țăndărică, în parteneriat cu editura Integral.

TVR: Ca să parafrazez ex abrupto un vers celebru: De ce ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Ovidiu Lipan (OL): Plecarea noastră a fost atât de spontană, dar atât de dorită, pentru că noi aveam foarte multe contracte de concerte în perioada aceea – chiar în perioada „Roșu și Negru”, eu am avut foarte multe contracte să cântăm afară – și n-am primit viză niciodată. Au fost foarte mulți artiști români, care – nu știu cum au făcut de ieșeau – aveau voie sa iasă și să cânte. Pe undeva, asta, în spatele capului, ne-a ținut, cumva, închiși aici, în colivia de aur. Dorința de a transpune muzica…, noi eram și vizionari, niște artiști cu o percepere diferită a tim pului… Era și perioada fl ower power, lumea în schimbare, curentul hippie, o muzică, o lume liberă, cu o experiență ușor mai specială…

(w640) Phoenix

În ’75, când ai ajuns la Phoenix, la post…

OL: În ’75, cu „Cantafabule”. Am fost o generație care a trecut prin perioada aceea… Eram tineri, 20-25 de ani, diferite vârste. Formația era foarte, foarte apreciată. Dorința tuturor a fost, cred, să cântăm, să ne arătăm talentul și să vedem în ce măsură suntem compatibili cu artiștii din Vest, să propulsăm cultura și spiritul românesc, cu muzica pe care o făceam. „Cantafabule”, acel album dublu la care am participat, a fost foarte ancorat în spiritualitate, în datini, obiceiuri, cu texte fantastice – Andrei Ujică și Șerban Foarță. Numai că noi, cu textele românești și cu muzica etno-balcanică, românească, cu fi lonul acela de datini și obiceiuri, am simțit pe pielea noastră că lumea nu era pregătită pentru un asemenea eveniment. Dar întâmplarea a făcut că am fost sub o stea ocrotitoare. Toată ieșirea noastră din România… Noi am plecat pe 1 iunie ’77 și a fost o călătorie în timp, aș spune. Noi eram pregătiți pentru orice. Și aveam o chimie între noi foarte bună. Cred că energia asta, fluidul ăsta energetic ne-a și transportat în timp pe tot culoarul ăsta: România, Iugoslavia, Austria și Germania.

Șase granițe…

OL: Prin care nici musca nu ieșea din România, în perioada aia. În boxele de „Marshall”, aveam greutatea boxelor – șaptezeci, șaptezeci și ceva de kilograme –, cât aveau ele cu difuzoare. Difuzoarele erau scoase, noi înăuntru, în chiloți, ca să nu zornăie. La un moment dat, când am ieșit din România, dimineața, fl uiera unul a pustiu. Așa niște bazaconii aveam în mașină! Erau niște blăni de lup, netăbăcite, cu cârnați și șuncă bănățeană. Asta era, de fapt, și hrana noastră pe drum. Toate mirosurile alea îmbietoare le-au stârnit o altă senzație câinilor PHOENIX – Har/Jar 317 și la toată lumea acolo. Adevărul are mai multe forme și e văzut prin diferite prisme și fi ecare are percepția lui. Eu întotdeauna m-am amuzat și am luat puțin mai în glumă întâmplările care s-au petrecut, numai așa, cred eu, am putut să rezist și să trec peste anumite etape – cu autoironie, cu puțin umor, am mers mai departe. Dar foarte profund, serios, în ceea ce am făcut, clar. Am ajuns acolo, am conștientizat…

Dar un strănut putea strica totul.

OL: Un strănut, orice mișcare putea strica tot. Eram în prima boxă când deschideai mașina. Îmi dădeau boxa la o parte, să intre să vadă ce e înăuntru, cu mine înăuntru. S-a urcat pe boxă ăla cu pușca, cu baioneta, că, dacă băga prin pânză – aveam o pânză neagră, unde era difuzorul, atât era, dar cu lanterna nu se vedea –, dar, dacă băga puțin baioneta, îl împungea pe unul sau pe altul și clar ieșea totul la suprafață. Am avut mare noroc că, dacă eram și prinși, am fi fost dați exemplu atunci pentru tot tineretul și pentru ceilalți.

***

Interviul integral îl regăsiți în volumul PHOENIX. HAR/JAR, realizat de TVR în parteneriat cu editura Integral.