De la debutul la Știrile TVR, unde a învățat rigoarea și viteza contra-cronometru, până la talk-show-ul „Intrare liberă”, unde caută vibraţia dialogului cultural, Mirela Nagâț a parcurs un traseu marcat de interviuri memorabile. Pentru ea, literatura nu este o pasiune paralelă cu profesia, ci parte din stilul de viață, iar emisiunea „Intrare liberă” de la TVR Cultural, locul întâlnirilor „de minte”.
Scrie cronici literare, a documentat viața lui Radu Stanca, a stat față în față cu Mario Vargas Llosa, iar astăzi, ne vorbește despre rostul jurnalismului cultural, lecţiile învăţate în profesia aleasă, despre cum cultura poate funcționa ca exercițiu de respirație într-o societate grăbită, dar și despre locurile unde și-ar dori să aibă „intrare liberă” pe termen nelimitat.
La începutul carierei tale în televiziune ai făcut parte din Redacția de știri, un mediu cu ritm alert și presiune mare. Cum ţi-a influențat acea experiență modul de a lucra apoi în jurnalismul cultural, unde timpul pare să curgă altfel?
Mirela Nagâț: Da, am lucrat mulți ani la Știri, am fost și reporteră, și editoare, și prezentatoare de telejurnal, în ansamblu e un antrenament în sensul rigorii și-al concentrării maxime. E un regim contra cronometru: mintea reporterului trebuie să înțeleagă și să filtreze rapid evenimentele și informațiile, pentru ca apoi să livreze esențialul publicului. E o lecție perfect valabilă în continuare pentru orice program de știri culturale, pe care am metabolizat-o și care stă la baza muncii mele de acum, într-un registru ușor diferit. Pentru că „Intrare Liberă”, la TVR Cultural, e un talk-show de anduranță, care presupune în plus, mai multă expunere a contextelor, a proceselor și relațiilor culturale, istorice, sociale.
Ai intervievat personalități marcante; există cineva pe care ţi-ai dorit enorm să îl întâlneşti, dar ocazia nu s-a ivit încă?
M.N.: E drept c-am pierdut șirul marilor personalități pe care le-am intervievat. E întotdeauna o bucurie, de pildă, întâlnirea cu Mircea Cărtărescu. Dacă mă uit în urmă, cea mai surprinzătoare șansă avută ține de un episod pe care l-am mai povestit, un interviu cu Mario Vargas Llosa din 2013. Neașteptatul era legat de circumstanțele perfectării discuției: venit în România la Cluj, ca să primească titlul Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș Bolyai, a fost întrebat de pe o zi pe alta dacă vrea să filmeze un dialog. Cum a acceptat, eu am plecat val-vârtej din București ca să-l întâlnesc a doua zi. A ieșit un interviu consistent, am avut noroc că vorbea o franceză destul de bună, din vremea când fusese jurnalist la Paris. Iar la restanțe, îmi doresc în continuare o discuție cu pictorul Adrian Ghenie.
Dacă ai putea călători în timp pentru a intervieva pe cineva dintr-o altă epocă, cine ar fi și ce l-ai întreba?
M.N.: Mi-e foarte ușor să răspund la întrebarea asta! Mi-aș fi dorit să pot vorbi pe îndelete cu scriitorul Radu Stanca, acest personaj proteic al culturii noastre - poet, dramaturg, regizor, estetician, șeful de facto al mișcării Cercul Literar de la Sibiu, format sub influența lui Lucian Blaga, care i-a fost profesor în anii '40. I-am consacrat patru ani de cercetare doctorală, cu mult lucru în arhive, iar biografia lui, pe care tocmai am terminat-o, sper să apară cât mai curând într-un volum. Sigur, sunt în creația și în destinul lui mici spații albe, pe care am încercat să le explic punând cap la cap ipoteze, frânturi de contexte. O discuție cu Stanca m-ar lămurit mai bine, poate.
Care sunt întâlnirile tale de suflet?
M.N.: Le-aș zice întâlniri „de minte”, mai degrabă. Sunt toate întâlnirile la „Intrare Liberă”, în ultimii ani. Avem minți extraordinare, specialiști și creatori talentați care ne-au făcut bucuria și onoarea să vină în platou la discuțiile și temele pe care le-am propus. Mă simt norocoasă.
În cei peste 20 de ani de jurnalism, care este lecția cea mai valoroasă pe care ţi-a oferit-o profesia?
M.N.: Ar fi chiar două lecții, una mai generală, alta mai „tehnică”. Cea generală e solidaritatea. În vremurile de azi, violent aculturale, e nevoie să facem front comun ca să ne sprijinim, să popularizăm valorile, să propunem modele, să creăm inspirație. Cea „tehnică” se referă la competențe. Cred c-am devenit o jurnalistă culturală mai bună în momentul în care m-am adâncit eu însămi într-o specializare și cercetare culturală, e vorba de literatură și de istoria literară. Paradoxal s-ar zice, restrângându-mi privirea am avut acces la un țesut cultural mai nuanțat, mai divers, mai profund, la rezultatele de ultimă oră ale specialiștilor și cercetărilor. Iar, în ansamblu, asta îmi permite o curatoriere mai bună a realității noastre culturale.
Cum vezi evoluția interesului publicului român pentru cultură în ultimul deceniu? Suntem mai curioși sau mai greu de atras?
M.N.: Interesul publicului există, dovadă puzderia de mini-comunități coagulate dincolo de marketingul cultural obișnuit. Mă refer, de pildă, la cluburile de lectură, la grupurile de spectatori organizate... Deschiderea publicului e reală, iar bătălia n-o dă jurnalismul cultural. Se dă mai devreme, prin educație, când se pun acele câteva cărămizi ale omului cu reflexe culturale.
Care sunt cărțile sau filmele care te-au marcat profund și pe care le-ai recomanda?
M.N.: Răspunsul “in extenso” ar însemna, mă tem, o trasare a biografiei intelectuale. Mai bine dau niște titluri relativ recente, care luminează fulgurant, pe moment. Cum interesul meu principal e legat de literatura autohtonă o să numesc „Theodoros” al lui Mircea Cărtărescu și „Abraxas” al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, și, la capitolul cinematografic, cel mai nou film al lui Tudor Giurgiu, pe care l-am văzut la TIFF și care urmează să intre în cinematografe, „Pădurea de molizi”, o necesară lecție de istorie.
Ce rol crezi că mai are jurnalismul cultural în era rețelelor sociale și a informației consumate rapid?
M.N.: Jurnalismul cultural s-a adaptat, vedem conținuturi online mai concentrate sau mai extinse. E loc pentru mai multe formule, inclusiv pentru un talk show așezat cum e „Intrare Liberă” la TVR Cultural. Atenție doar la calitatea informației! Eu aș căuta variantele care-mi explică și contextele, care-mi fac și mici analize de conținut, care nu se limitează la un simplu „Uau!” sau „M-a emoționat până la lacrimi!”. Cât privește rolul jurnalismului cultural, cred că e unul vital, sanitar de-a dreptul, pentru menținerea unui ecosistem social-cultural respirabil: mă refer la o cultură a dialogului, la un efort de înțelegere a lumii în care trăim.
Ce te relaxează şi cum îţi petreci timpul liber?
M.N.: Îmi plac plimbările lungi prin București, la pas alert, pe străduțele liniștite, fără prea mult trafic. În rest, rutina e una obișnuită, cu mers la teatru, concerte, expoziții și citit. Cum am permanent trei fronturi de lectură obligatorie deschise - pentru emisiune, pentru rubrica mea de cronică literară din revista Apostrof și pentru studiile de istorie literară, să zicem că cititul relaxat ar fi doar când reușesc să strecor vreun titlu nenecesar și oțios.
Unde ţi-ai dori să ai „intrare liberă” pe termen nelimitat? De ce?
M.N.: La prima mână aș răspunde că mi-aș dori să am acces liber la teatru, la toate teatrele de la noi! Teatrul fiind pasiunea studenției mele. Și asta aproape că se întâmplă. Sunt invitată să văd noutățile, merg la repetiții, la premiere. Așa c-o să aleg altceva, un mare muzeu unde să mă pierd, să stau à la longue, fără să-mi mai bat capul cu bilete luate din timp și cozi, la Galeriile Uffizi, de pildă...