INTERVIU ÎN EXCLUSIVITATE CU RUSLANA - un proiect special TVR, realizat cu sprijinul lui Alex Buşă, fost jurnalist Eurovision și colaborator al Ruslanei în România
În ultimii ani, numele Ucrainei a revenit constant în titlurile presei internaționale. Dincolo de geopolitică, însă, există o poveste mai veche și mai adâncă despre cum o națiune și-a recuperat vocea prin cultură, despre felul în care un cântec devine identitate și despre cum aceată identitate rezistă. În centrul acestei povești se află Ruslana Lyzhychko, artista care a adus pe marile scene ale Europei energia Carpaților și ritumurile huțule, dar care, înainte de victorie și celebritate, a făcut o alegere cu mize mari: limba ei de expresie artistică avea să fie doar ucraineana.
Pentru publicul român, figura Ruslanei este asociată adesea cu Eurovision 2004, momentul în care piesa „Wild Dances” a cucerit Europa. Dar drumul către acea seară a fost lung și dificil, început într-o Ucraină aflată în plină redefinire de sine, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Povestea acestei redefiniri, spusă prin ochii unei artiste care a ales să „înoate împotriva curentului”, explică de ce muzica poate deveni o declarație de libertate.
În același timp, pentru o parte a publicului român, Ruslana a însemnat și altceva: puntea emoțională dintre dintre doi versanți diferiți ai Carpaților, cel românesc și cel ucrainean. Alex Buşă, fost jurnalist specializat în Eurovision, spune că pasiunea lui pentru concurs s-a născut atunci când a ascultat prima dată muzica Ruslanei. „Țin minte momentul în care am ascultat primele acorduri ale piesei Wild Dances. Eram un copil introvertit, fascinat de hărți și atlase, iar cântecul acela a fost ca un punct pe hartă – un reper geografic și afectiv în care am recunoscut instantaneu munții Carpați, suflul instrumentelor pastorale, senzația de acasă”, spune el.
Mai târziu, Alex avea să devină un colaborator apropiat al Ruslanei și unul dintre martorii direcți ai felului în care arta ei îmbina spectacolul pop cu rădăcina culturală.
De la tăcere la libertate
„Primii noștri pași pe scena mare au coincis cu un moment de cotitură în istoria patriei noastre – prăbușirea Uniunii Sovietice și restaurarea independențe Ucrainei”, își amintește Ruslana. „Primul festival cu adevărat ucrainean, Cernova Ruta, a avut loc în 1989, la Cernăuți. A urmat Revoluția de Granit din 1990, unde Sasha (n.r. soțul Ruslanei) a participat activ, iar eu, elevă la liceu fiind, fugeam de la ore ca să merg la mitinguri. Apoi referendumul și declararea independenței din 1991.”
„Era un sentiment incredibil de libertate! Nu mai trebuia să te temi că vei fi arestat pentru că sărbătorești Crăciunul în mod autentic. Nu mai trebuia sa te temi că vei fi spânzurat în pădure de agenții KGB – așa cum s-a întâmâmplat cu Volodîmir Ivasiuk, geniul muzicii ucrainene modern, autorul cântecului Cernova Ruta.”
Pentru Ruslana, Ivasiuk nu era doar un nume din manual, ci un punct cardinal. „Am crescut cu cântecele lui Ivasiuk, le cântam la primele mele concrete pentru copii, pe când aveam patru ani. Tatăl și bunica mea îmi cântau colinde autentice din Pocuția, insuflându-mi dragostea pentru tradițiile strămoșești. Așa am înțeles că fără rădăcini nu poate exista coroană.”
Și atunci, alegerea limbii nu a mai fost o alegere. „Nu puteam să cânt altfel decât în ucraineană. Era limba sentimentelor mele, limba iubirii, a libertății și a adevărului. Alții au ales drumul mai ușor: să cânte în rusă, să deschidă o piață uriașă, dar să-și sacrifice sufletul. Noi nici măcar nu am luat în calcul acel drum.”
În acei ani, tentația era mare. Piața rusească oferea succes rapid și bani mulți. Dar pentru Ruslana și Oleksandr, atracția venea din altă parte: din munții Carpați și din vecinii lor apropiați. „Ne-au fascinat mereu motivele huțule, melodiile românești cu fanfarele lor incredibile, dansurile și ritualurile bulgărești, ritmurile balcanice și moldovenești. Chiar și ritmurile indiene și indoneziene, precum orchestra gamelan, ne-au inspirat. Toate acestea ne-au învățat respectul față de cei care nu ne doreau răul și care ne-au împărtășit comoara lor – sufletul.”
Privind în urmă, Ruslana spune că alegerea a fost mai mult decât artistică. A fost o alegere de destin. „Sunt incredibil de fericită că am ales acest drum. Poată că, dacă toată lumea ar fi înțeles asta atunci, războiul sângeros de azi nu ar mai fi avut loc. Legătura cu cei care se numeau «frații noștri», dar care mereu au vrut să ne distrugă, s-ar fi rupt demult și ireversibil.”
Rățușca cea urâtă care nu voia să cânte rusește
În anii ’90, industria muzicală ucraineană era ca un copil firav. Posturile de televiziune difuzau masiv artiști ruși sau ucraineni care cântau în rusă, pentru că asta garanta un public uriaș și vânzări rapide. Cei care se încăpățânau să cânte în ucraineană erau considerați exotici, greu de „marketat”.
Ruslana Lyzhychko era o anomalie. Mică de statură, cu ochii aprinși și cu o energie pe care nimeni nu reușea s-o stingă, refuza să cânte în limba rusă. Refuza să copieze hiturile pop cu versuri neutre, fără identitate, menite să nu deranjeze sensibilitățile Moscovei. Ea cânta în ucraineană, cu accent de Liov și cu o voce care părea că vine dintr-o stâncă, nu dintr-un studio de înregistrări.
Această încăpățânare avea un preț. Posturile rusești au refuzat să-i difuzeze piesele. Producătorii o priveau ca pe „rățușca cea urâtă” a industriei, cea care nu se aliniază, care nu se supune, care refuză compromisul.
Dar paradoxul basmului s-a confirmat. Tocmai „rățușca cea urâtă” avea să devină o lebădă. Exact încăpățânarea ei şi refuzul de a ceda au făcut-o să devină, în mai puțin de un deceniu, cea mai mare cântăreață a Ucrainei și vocea care a trezit Europa.
Ruslana și Oleksandr își aminteau mereu că drumul lor nu era despre comoditate, ci despre adevăr. „Nu am respins drumul rusesc. Pur și simplu, nici nu l-am luat în considerare”, spune ea. „Am ales să fim sinceri. Și am ales să fim liberi”. Această libertate avea să capete prima formă vizibilă în 1998, când au lansat Svitanok - „Răsăritul”. Un cântec și un videoclip care nu doar că au schimbat regulile jocului, ci au arătat întregii Ucraine că succesul putea fi scris în propria limbă.
***
Despre Alex Buşă
Alex Buşă este fost jurnalist specializat în Eurovision și singurul corespondent român al site-ului internațional ESCTOday.com (2006-2013). Între 2011 și 2013 a făcut parte din echipa de PR a delegației din Azerbaidjan la Eurovision, iar între 2012 și 2022 a fost membru al juriului internațional care selecta piesele țării pentru acest concurs. A colaborat îndeaproape cu artista ucraineană Ruslana între 2011 și 2015, fiind reprezentatul ei în România.
De-a lungul carierei sale, a fost intervievat de BBC, Metro, The Daily Mail și Good Housekeeping din Marea Britanie, publicația DV din Islanda și numeroase publicații din România, precum Evenimentul Zilei sau Revista VIP.
În prezent își continuă activitatea legată de Eurovision în calitate de consultant, iar profesional colaborează cu unele dintre cele mai mari companii din lume, inclusiv corporații din Fortune 500 și giganții americani din industria sănătății, având un rol activ în proiecte strategice din domeniul asigurărilor și sănătății globale.
Este licențiat în Istorie și deține un Master în Relații Internaționale la Universitatea din București. Locuiește în Bristol, Regatul Unit, și are dublă cetățenie, română și britanică.
