Pentru mulți copii, începutul unui nou an școlar înseamnă emoția revederii colegilor, bucuria unui nou început și nerăbdarea de a descoperi ce ascund următoarele luni. Pentru elevii care se apropie de finalul clasei a IV-a, însă, noul an școlar poate presupune o miză suplimentară: pregătirea pentru admiterea în clasa a V-a.
În ultimii ani, competiția pentru locurile din anumite colegii a adus tot mai devreme în viața copiilor teme precum: performanța, clasamentul, examenul și pregătirea individuală. Posibilitatea unor examene suplimentare pentru admiterea la liceu ridică aceeași întrebare la un alt nivel: cât de multă competiție este benefică pentru un copil și când începe ea să devină o povară?
Dincolo de rezultate și de clasamente, rămâne problema echilibrului. Un copil are nevoie să învețe și să fie provocat, dar are nevoie și de somn, joacă, mișcare, prieteni și timp în care să nu fie evaluat și să facă ce își dorește. Felul în care își construiește obiceiurile de învățare la 9–10 ani poate conta mult pentru modul în care va face față, mai târziu, examenelor din clasa a VIII-a.
Profesoara Cristina Frone de la Școala Gimnazială Pia Brătianu din București
Credit foto: traian_fotograf
Privim această temă din perspectiva doamnei Cristina Frone, profesor de ciclu primar cu peste 20 de ani de experiență directă în lucrul cu elevii din clasele 0–4, dar și prin comparație cu felul în care alte sisteme educaționale gestionează selecția și competiția școlară. Cristina Frone este absolventă a Liceului Pedagogic din București, dar și economist, absolventă a Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE - București. Când timpul îi permite, susține cursuri de matematică pentru ciclul primar, la nivel de performanță, în cadrul platformei educaționale Upper School.
Maria Grăjdan: Când începe cu adevărat presiunea performanței pentru un copil din ciclul primar? Cum se resimte această presiune la nivelul copilului, al părintelui, dar și al profesorului de la clasa în care studiază?
Profesoara Cristina Frone:
Presiunea începe de multe ori asupra părintelui și are două rădăcini: una personală și una socială. Cea personală, generată de convingerile din mediul de proveniență, este de obicei mascată, dar se poate regăsi în discursul părintelui cu propriul copil, în felul în care încearcă să îl motiveze să își dorească un obiectiv pe care copilul nu îl poate încă defini și nici evalua singur. Lipsa de predictibilitate a evoluției unui școlar, viitor absolvent de liceu, a cărui diplomă nu îi garantează un traseu profesional și nici un început de viață autonomă lipsit de dificultăți, determină părinții să încerce să îl mobileze intelectual pentru orice situație proiectată de mintea de adult.
Presiunea socială se leagă de părerea generalizată că sistemul de învățământ este în colaps, dar că mai există anumite insule plutitoare pe care copilul trebuie să ajungă cu orice preț: colegiile de renume. Toată construcția este desigur bazată pe un folclor mediatic din ce în ce mai agresiv cu expunere lărgită de rețelele sociale. Un sâmbure de adevăr există, cu precizarea că ”insulele salvatoare” sunt profesorii cu vocație răspândiți în toate instituțiile de învățământ, renumele unui colegiu nefiind o garanție că acolo se regăsește, în mod constant, o echipă de excepție.
Presiunea asupra copilului este cea mai puternică și cu urmări necunoscute de la un caz la altul. Copilul își crede părintele, pentru că este reperul său, dar nu știe că acesta nu îi poate garanta un mediu de învățare favorabil, orice alegere ar face. Pentru unii copii, relația de iubire cu părintele poate ajunge să fie percepută ca dependentă de performanță. Pentru alții orice punctaj sub 100% devine un cutremur interior destabilizator și inamic al stimei de sine. Evident că există și copii autodeterminați și echilibrați care reușesc să demonstreze că pot susține efortul, numai că ”efectele adverse” apar atunci când ajung unde ”și-au dorit”, dar mediul fie nu li se mai pare competitiv, fie le depășește puterile, astfel că așteptările lor rămân nesatisfăcute.
Credit foto: Maria Grăjdan
Maria Grăjdan: Cum percepeți ideea ca un copil de 10–11 ani să susțină un examen pentru a ocupa un loc într-un anumit colegiu? Cât de benefică este o asemenea formă de competiție și cum se reflectă responsabilitatea la această vârstă asupra unui copil?
Profesoara Cristina Frone:
Eu sunt pentru o imagine corectă asupra poziționării oricărei persoane pe scara competențelor. Modelul uniform atenuează motivația. Dar nivelul acelor examene depășește de cele mai multe ori nivelul prevăzut în programele școlare, lucru care îl determină pe elev să creadă că valoarea muncii sale depinde de apartenența la elită sau să i se pară că numai așa ar putea ca munca lui să conteze. Copiii au capacitatea de a susține examene și, pentru unii dintre ei, competiția poate fi motivantă, dar nu sunt familiarizați cu arta gestionării eșecului. Iar dacă accesul la un asemenea colegiu pare să devină obiectivul întregii familii, nu mai este vorba de responsabilitate, ci de neutralizare a propriilor interese în favoarea scopului suprem.
Ca să răspund și la ultima parte a întrebării, pentru unii copii cu calități excepționale doar în aria acoperită de examene poate fi o validare utilă, dar sunt mai mulți copiii care se află sub linie decât cei de deasupra ei. Iar efectele unui eșec de acest tip sunt greu de cuantificat, în primul rând prin diversitatea lor. Cred că cel mai mult are de suferit stima de sine.
Maria Grăjdan: Care ar fi argumentele solide în favoarea susținerii unor examene de admitere la colegiu în clasa a V-a? În ce măsură pot ele să ofere unui copil motivat accesul la un mediu educațional mai ridicat ca standarde de învățare?
Profesoara Cristina Frone:
În loc de argumente solide, aș încerca să schimb puțin perspectiva întrebării: Ce oferă acele colegii atât de special viitorilor lor elevi încât să merite un asemenea efort? Și nu m-aș mulțumi cu răspunsurile standard de tipul ”un mediu educațional de excepție”. Aș aprecia dacă subiectele de admitere ar scoate la iveală potențialul elevilor, nu capacitatea lor de memorare, de argumentare standardizată sau de aplicare mecanică a unor modele si formule matematice. Deci da, aș da examene, dar altfel gândite, astfel încât ele să nu poată deveni tema orelor nesfâșite de meditații cu subiecte asemănătoare, ci să arate spontaneitatea, gandirea critică și abilitatea elevilor de a aplica cunoștințele în situații noi.
Maria Grăjdan: Care sunt principalele riscuri la care se supun copiii ce se pregătesc pentru admiterea în clasa a V-a? Cât de sustenabilă este afirmația: “Ultimul an de școală primară este mai degrabă despre „pregătirea pentru examen” decât despre dezvoltarea firească a copilului.”?
Profesoara Cristina Frone:
Nu pot epuiza toate aspectele psihologice ale acestui fenomen, dar, din experiența mea la clasă, cel mai grav risc în perioada de pregătire ar fi suprasolicitarea, venită la pachet cu oboseala și refuzul de a mai răspunde sarcinilor școlare zilnice. Despre anxietate, autoizolare, lipsa apetitului, a somnului sau accentuarea acestor manifestări și alte dereglări trebuie discutat cu specialiștii. Un alt aspect subtil, dar important este senzația de pierdere a bucuriilor copilăriei.
Credit foto: traian_fotograf
Maria Grăjdan: Cât de mult măsoară un asemenea examen ceea ce știe și poate face copilul? Ce părere aveți despre gradul de complexitate a subiectelor elaborate de către diferite colegii pentru admiterea în clasa a V-a?
Profesoara Cristina Frone:
Un examen nu măsoară tot ceea ce știe un copil, ci ceea ce poate demonstra că știe în condițiile specifice ale evaluării. De aceea examenele acestea ar trebui să fie corelate cu vârsta minunată a creativității și curiozității manifeste. În ce măsură îi ajută, de fapt, aceste rezultate pe examinatori să contureze profilul copiilor pe care îi selectează?
Maria Grăjdan: Dacă un copil trece prin examene de admitere în clasa a V-a și, câțiva ani mai târziu, prin alte examene pentru liceu, nu riscăm să transformăm școala într-o succesiune de probe și competiții, în loc să fie un parcurs firesc de învățare și dezvoltare?
Profesoara Cristina Frone:
Școala ar trebui să aibă și acest rol, de a pregăti elevii să facă față examenelor permanente la care ne supune viața. Nu mi se pare că simpla succesiune a acestor evaluări ar avea, în sine, efecte negative. Efectele negative vin din presiunile despre care am vorbit. Copiii au nevoie de evaluări obiective pentru a se putea auto-motiva, iar un examen cu lucrări anonimizate și cu subiecte relevante este un astfel de instrument. Parcursul de dezvoltare firesc include etape de bilanț, pregătirea pentru examene ar trebui să fie privită ca proces de autoreglare a competențelor. Dacă ne-am imagina un scenariu în care toți participanții la o testare primesc diplomă de participare și felicitări la unison, indiferent de rezultate, ar dispărea dorința de autodepășire. Revine adulților din jurul elevilor rolul de a nu transforma aceste praguri firești în obstacole insurmontabile. Secretul ar fi pregătirea constantă pe parcursul anilor școlari, acceptarea rezultatelor mai slabe ca parte a evoluției și transformarea lor în punct de recalibrare, fără panică, fără dramă, cu responsabilitate și susținere.
Maria Grăjdan: Cum arată această situație în alte sisteme educaționale? Sunt copiii selectați pentru anumite școli la vârste similare în alte țări? Și ce alternative există acolo unde selecția nu se face printr-un examen competitiv?
Profesoara Cristina Frone:
Nu consider că o asemenea comparație este relevantă pentru această discuție, întrucât sistemele diferă și în ceea ce privește stilul de interacțiune profesor-elev, deci e normal să difere și tipul de examinare. Testările împrumutate de dragul standardizării sau uniformizării curriculare consider că nu reflectă specificul învățământului românesc. Poate ar trebui să ne aplecăm mai mult asupra ideilor fondatorilor învățământului românesc decât să importăm modele de succes din alte părți. Există o bază valoroasă pe care s-ar putea modela o structură modernă cu ecouri în contemporaneitate și, mai ales în viitor.
Maria Grăjdan: Dacă România păstrează sau extinde astfel de forme de selecție, ce ar trebui să învățăm din experiența altor țări pentru a limita eventualele efecte negative asupra copiilor?
Profesoara Cristina Frone:
Insist să învățăm din propria experiență, pentru că, dacă cineva ar sta de vorbă cu copiii, așa cum fac eu la clasă, ar fi surprins câte idei interesante ar putea rezulta. Eu propun să avem încredere în vizionarismul copiilor noștri și să le susținem dezvoltarea naturală, pe principiile acumulărilor concentrice și a aplicării noțiunilor în mod inter și transdisciplinar. Copiii noștri își doresc să comunice, să fie ascultați și să li se răspundă nevoilor de ghidare.
Un părinte sau un profesor de încredere știe să încurajeze ideile bune și să amâne sau să stopeze variantele nepotrivite.
Credit foto: Maria Grăjdan
Maria Grăjdan: Ce ar trebui schimbat pentru ca admiterea în clasa a V-a să nu mai fie percepută de copii și părinți ca o competiție care începe cu mult înainte de examen? Unde și cum ar trebui intervenit: la nivelul regulilor de admitere, al școlilor, al profesorilor sau al așteptărilor părinților?
Profesoara Cristina Frone:
Admiterea la orice nivel chiar începe cu mult înainte de examen, doar că trebuie ca pregătirea să fie un proces continuu, fără pusee obositoare și muncă repetitivă irelevantă pentru obiectivul propus. Motivația ar trebui să devină calitatea acumulărilor intelectuale și posibilitățile reale ale copiilor, nu ambițiile sau statutul social. Nu sunt adepta intervențiilor unor factori externi, dar selecția colegiilor ar putea fi un indicator de încredere între partenerii educaționali. Atât părinții cât și profesorii care creează subiectele de testare să aibă în vedere capacitățile intelectuale specifice nivelului de vârstă și conformitatea cu conținuturile cuprinse în programele școlare. Dacă anumite colegii vizează excelența, o pot obține în gimnaziu, prin intervenția directă a școlii în dezvoltarea elevilor, nu doar prin strategii tip ”vânătoare de talente”. Elevii de clasa a IV-a sunt adesea puși în fața unor subiecte stufoase care, în opinia mea ar pune în dificultate chiar unii elevi de clasa a VII-a sau a VIII-a.
Din păcate concurența acerbă mai are și cauze obiective cum ar fi programul sau distanța de casă. Acestea se leagă de posibilitățile familiilor de a gestiona propriul program și de a-l armoniza cu orarul școlar.
Maria Grăjdan: Care sunt argumentele aduse de-a lungul carierei dumneavoastră de către părinții care au optat pentru copiii lor în favoarea admiterii la colegii la final de clasa a IV-a?
Profesoara Cristina Frone:
Cele mai întâlnite argumente sunt legate de ”cota de piață” a colegiilor, adică de renumele lor și de percepția privind siguranța mediului școlar. În fond poate fi și o componentă de loterie, nimeni neputând garanta o omogenitate a colectivelor de elevi sau competența de excepție a echipei de profesori de la clasa unde va fi înscris copilul. Se vizează acea ierarhie realizată după mediile la Evaluarile Naționale sau la Bacalaureat, dar și acest criteriu este volatil.
Credit foto: Maria Grăjdan
Maria Grăjdan: Să luăm cazul concret al unui elev de clasa a IV-a care își dorește foarte mult să intre la un anumit colegiu. Cum ar trebui să arate anul lui școlar? Câtă pregătire suplimentară este suficientă și când devine prea mult?
Profesoara Cristina Frone:
Din experiența mea, este foarte greu să separi dorința copilului de influența părinților. Deci eu cred că pornim de la o premisă falsă, și anume că ar fi dorința lui. Este posibil să existe și cazuri, puține la număr, unde se urmează o tradiție de familie, dar nici măcar atunci nu se poate vorbi despre dorința copilului. Și aici cred ca apare cea mai sensibilă observație. Copilul respectă sau își însușește dorința părinților care decid de fapt aprioric. Apoi, tot ei îi stabilesc un program de pregătire care, uneori, ajunge să depășească volumul de lucru al unui adult, fără a mai ține cont de presiunea emoțională permanentă.
Clasa a IV-a este o clasă solicitantă, cu materii noi ca istoria și geografia, cu un nivel destul de ridicat al cerințelor la limba română, matematică, limba străină. Copilul vine din anii anteriori cu diverse cursuri pe care le-a ales de plăcere și la care chiar nu vrea să renunțe. Deci totul se adaugă, ca într-un recipient umplut până la refuz. Pregătirea suplimentară se face urmând recomandări, unele mai specializate decât altele, astfel încât copilul de 10-11 ani ajunge în unele cazuri să aibă săptămâna de lucru de șapte zile, iar ziua de activități de 10 ore. Copilăria se dizolvă în acest noian de responsabilități, zâmbetele apar din ce în ce mai rar, în schimb ”câștigă” cearcăne. E o imagine care sper să dea puțin de gândit părinților.
Pregătirea ar trebui să se rezume la școală facută cu seriozitate, la teme coerente și la înțelegerea logică a materiei. Din când în când se pot da evaluări oferite de colegiile în cauză, pentru o mai bună observare a evoluției.
Credit foto: Maria Grăjdan
Maria Grăjdan: Cum ar trebui împărțite timpul și energia copilului între școală, pregătirea pentru examen, odihnă, joacă, sport și viața de familie?
Profesoara Cristina Frone:
Programul trebuie să rămână echilibrat, să nu fie eliminat sportul sau activitățile recreative, să nu fie afectat programul de somn și week-end-urile cu familia. Energia copilului trebuie protejată așa cum știm să protejăm bateria unui dispozitiv, lăsându-i răgazul necesar pentru reîncărcare.
Maria Grăjdan: Ce este mai productiv: pregătirea constantă, în sesiuni scurte, sau poate funcționa și un program intensiv în apropierea examenului? Ce strategie îi permite copilului să ajungă la examen pregătit, dar nu epuizat?
Profesoara Cristina Frone:
Pregătirea constantă ține de regulile unei vieți echilibrate a omului. Nu există rețetă unică. Depinde foarte mult de capacitățile fiecărui copil în parte. Doar că adulții responsabili trebuie să știe să observe și să regleze la timp.
Maria Grăjdan: Care sunt semnele concrete că un copil nu mai face față ritmului? Ce ar trebui să observe părinții în comportamentul, somnul, rezultatele sau relația lui cu școala?
Profesoara Cristina Frone:
Printre primele semne aș menționa apatia sau, dimpotrivă, hiperactivitatea. În general, orice schimbare clară față de comportamentul obișnuit al copilului, mai ales atunci când apare o extremă: apatie, iritabilitate, hiperactivitate, retragere, tulburări ale somnului sau pierderea interesului pentru activitățile care îi făceau plăcere. De obicei semnele sunt mai greu vizibile la început, apoi se manifestă în cascadă, iar atunci intervenția devine dificilă. Reiterez atenția sporită asupra comportamentului copilului și discuțiile deschise cu el.
Maria Grăjdan: Cât de ușor pot părinții să transforme, chiar fără intenție, dorința de a-și ajuta copilul într-o presiune suplimentară? Ce ar trebui să facă diferit din vasta dumneavoastră experiență ca profesor?
Profesoara Cristina Frone:
Probabil că foarte ușor, pentru că cerințele se adaugă treptat și uită de limitele fizice. În cazul copiilor cu rezultate intelectuale foarte bune, presiunea se poate instala foarte repede, pentru că părintele este obișnuit cu succesul și ridică ștacheta așteptărilor foarte sus. Văd asta în cursurile pe care le țin in cadrul platformei Upper School, unde întâlnesc rezolvări care depășesc evident nivelul și conținutul lucrat la clasă și care sugerează intervenția unui adult, iar copiii sunt simpli reproducători de ”metode”, ratând șansa învățării logice.
Maria Grăjdan: Ce îi spuneți unui copil care a muncit foarte mult pentru un examen, dar nu a obținut rezultatul pe care îl dorea? Cum îl ajutăm să nu interpreteze acel rezultat ca pe o etichetă despre propria lui valoare sau inteligență?
Profesoara Cristina Frone:
Îl felicit și îl încurajez să-și urmeze visul, pentru că viața este generoasă și oferă mai multe șanse. Eticheta pusă de un rezultat nu spune cine este copilul și nu trebuie lăsată să îi definească valoarea. Prefer să las etichetele în seama celor care le-au pus. Cu cât cel care etichetează este mai aproape afectiv de copil, cu atât eticheta se va da jos mai greu. Deci sugerez echilibru în exprimare și căldură sufletească permanentă.
Maria Grăjdan: Dacă ar trebui să le transmiteți părinților unui copil de clasa a IV-a trei reguli simple pentru anul în care se pregătește pentru admitere, care ar fi acestea? Ce ar trebui să facă și, poate la fel de important, ce ar trebui să evite?
Profesoara Cristina Frone:
1. Pregătirea pentru examen nu este un concurs de viteză, ci un proces de durată, cu un ritm constant.
2. Evaluăm realist nivelul, capacitățile și disponibilitatea copilului pentru un asemenea examen și decidem dacă este oportun.
3. Urmărim semnalele pe care ni le transmite copilul, păstrăm mereu dialogul deschis și avem puterea de a spune «Stop» dacă este cazul.
Drumul fiecărui om se deschide natural atunci când se bucură de tot ceea ce i se oferă, fără a forța intrarea!
Credit foto: Maria Grăjdan
***
Dincolo de întrebarea cine intră și cine nu intră la un anumit colegiu, rămâne o întrebare mai puțin vizibilă: ce se întâmplă cu un copil în lunile în care rezultatul unui examen ajunge să conteze atât de mult?
Un copil de 10 ani poate învăța să fie disciplinat, să își stabilească obiective și să depună efort pentru ceea ce își dorește. Dar are nevoie, în egală măsură, de timp în care să nu aibă nimic de demonstrat. De timp pentru joacă, pentru sport, pentru prieteni, pentru familie și chiar pentru plictiseală.
Într-un sistem în care examenele pot apărea la intervale de câțiva ani, poate că una dintre cele mai importante responsabilități ale adulților este să îl ajute pe copil să înțeleagă că un examen este un moment din parcursul său școlar, nu măsura valorii sale. Rezultatul contează, dar felul în care copilul ajunge la acel rezultat și ceea ce rămâne cu el după examen contează cel puțin la fel de mult.
***
Alese mulțumiri pentru gândurile împărtășite de Doamna Cristina Frone, un dascăl cu har, dedicat uneia dintre cele mai frumoase și nobile profesii. Cadrul didactic al Școlii Gimnaziale „Pia Brătianu” din București, Doamna Frone are o experiență de peste 20 de ani la catedră, ani în care a clădit nu doar cunoștințe, ci și caractere, a dăruit bucurie și a semănat încredere în inimile a sute de copii.
Mult succes și inspirație în noul an școlar tuturor copiilor! Respect și considerație pentru profesorii care formează minți și suflete an de an!
***
Regăsiți mai jos articolele dedicate începutului de an școlar din 2024 și 2025:
Când clopoțelul nu mai cheamă sufletul...
Un nou an școlar, noi provocări!
***
Interviu realizat de Maria Grăjdan
Credit foto: Maria Grăjdan, traian_fotograf, Claudiu Buzatu
