Folosirea petardelor ca mijloc de distracție reprezintă o manifestare a unei masculinități primare, un ritual de trecere pentru unii bărbați, o formă de a înfrunta riscul, este de părere antropologul Bogdan Iancu, lector universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice a SNSPA.
Deși sunt adesea răniți - în lunile de iarnă, zeci de copii ajung la spitale cu arsuri, degete lipsă sau probleme grave cu vederea - cei care dau cu petarde își suspendă nu doar relația cu pericolul pentru propriul corp, ci renunță și la orice formă de empatie cu cei din jur - oameni sau animale. În cazurile grave, în care rănesc animale cu bună-știință, vorbim deja de patologie, dar și de faptul că, în societatea românească, copiii sunt educați să nu privească animalele ca vietăți care merită empatie. În viața adultă, acest lucru se traduce printr-o incapacitate de solidaritate chiar și cu semenii lor, explică antropologul Bogdan Iancu, în dialogul cu tvr.ro.
Până la urmă, discuția despre folosirea petardelor în afara nopții de Revelion - când acestea au înlocuit biciul cu care oamenii alungau vechiul an în tradiția populară - invită la o analiză despre umanitate, empatie, educație și solidaritate.
În următoarele săptămâni, pe tvr.ro veți putea citi o serie de analize despre folosirea petardelor, consecințele acestei practici, ce spun autoritățile din domeniu și dacă interzicerea acestor materiale pirotehnice este o soluție.
Aruncatul cu petarde, o manifestare a unei masculinități primare
Un articol din „The Times”, publicat la începutul anului, imediat după Revelion, consemna cinci morți în Germania, zeci de mașini aruncate în aer în Belgia, grenade artizanale la Napoli, în Italia. Nici la noi situația nu este mai bună, dacă ne uităm pe stradă. În apropiere de 1 decembrie și până după Anul Nou, parcă trăim într-un câmp de bătălie, cu explozii permanente, copii care ajung la urgențe, cu mâini amputate, cu orbire, sute de anunțuri cu animale dispărute. Având în vedere acest peisaj, v-aș propune să pornim de la întrebarea: de ce sunt oamenii fascinați de petarde?
Bogdan Iancu: În primul rând, aș vrea să stabilim că e, în mod evident, o practică masculinizată și masculină, o manifestare a unei masculinități primare. Cred că are mai multe înțelesuri, printre care acela că e legată de pericol, de risc, prin care grupurile de bărbați încearcă să treacă ritualic de-a lungul vieții. Ei le experimentează în mai multe feluri, printre care și acesta; altele sunt: bătaia, formele de a conduce - de exemplu, driftingurile. Petardele se leagă de o formă mai veche, de pocnete, avem biciul de Anul Nou. Acestea erau cât se poate de legate de moment, adică nu exista decât antrenamentul pentru a da cu biciul, nu exista o lună întreagă sau două luni întregi în care persoanele acelea încercau să sperie pe cineva. Acum, revenind, în mod clar nu e o practică locală, însă ceea ce este local este că există o propensiune pentru a întinde foarte mult perioada asta acum; n-aș ști să zic când s-a întâmplat acest lucru, dar, cel mai probabil, cu vreo 20 de ani în urmă.
În mare parte, mi se pare că ține de o formă de a înfrunta riscul, de aceea se și ajunge la situațiile în care copiii aceștia, marea lor majoritate, ajung la spital, pentru că nu citesc, nu îi interesează sau încearcă să înfrunte riscul. Că există și forme – sunt absolut convins de chestia asta - există provocările de pe Tiktok, prin care încerci să ții cât mai mult o petardă în mână, până aproape de explozie și evident că nu poți să controlezi chestia asta – este o formă de demonstrare, de performare a masculinității, pentru că, de altfel, nici dacă ne uităm pe vârstă, nu se întinde mai mult de între opt ani și 30 de ani, adică undeva acolo avem formele acestea de masculinitate neterminată, neajunsă la maturitate.
Evident că mai sunt și maturi care le folosesc, dar mult mai puțin, adică, probabil, chiar legat doar de Revelion. Nu vreau să fac psihologie colectivă; cred că pentru mulți este și o formă de a dilua timpul îngust care este timpul festiv și asta e o formă de a-l prelungi, de a-l anticipa și de a-l prelungi, de a-i da o întindere mai mare, dar, în același timp, golește cumva de sens ideea de eveniment care stă în centrul ei.
Și al doilea aspect ar fi să îi sperii pe ceilalți, să le provoci disconfort, ceea ce, într-un fel sau altul, reproduce niște practici teritoriale recurente în viața de zi cu zi, pe care le vedem în trafic, pe care le vedem pe trotuar, genul acesta de situații în care privatizezi spațiul public, pentru că, până la urmă, acțiunea de a da cu petarde și cu artificii e o formă de privatizare a spațiului public; corespunde exact formelor de acaparare a spațiului public care au loc în viață - deci este o formă de microviolență - pe care le vedem prin ocuparea trotuarului cu mașina, prin înjurături în trafic, privilegiul celui care trebuie să taie calea cuiva, deci seamănă destul de mult cu toate astea.
Bogdan Iancu. Sursă imagine: SNSPA
Lipsa empatiei e generalizată în societate. Animalele sunt considerate, de multe ori, niște vietăți care nu merită empatie
Putem pune pe seama acestei masculinități de care vorbeați mai devreme, care se manifestă până în maturitate, și lipsa de empatie? Mi se pare că tinerilor care aruncă cu petarde nu le pasă că sperie copii sau că rănesc animale.
Bogdan Iancu: Cu siguranță, pentru că dacă unei persoane nu-i pasă de ea, de urechile ei, de exemplu, nu de faptul că își poate perfora timpanul, degetele, fața, e în mod clar o persoană care își suspendă relația cu pericolul. Și pentru că pericolul, riscul în general, are o dimensiune socială, este legat de consecințe, nu numai de rană, durere și așa mai departe, ci și de cine sunt eu ca persoană care va fi rănită în relație cu ceilalți sau pentru care rănile mele vor avea o consecință.
Dacă această persoană nu este în stare să-și calculeze (riscurile, n.r.), să se îngrijească de ea, până la urmă, de confortul ei și de integritatea ei, de aici încolo nu am cum să aștept empatie de la o astfel de persoană și, dacă nu am empatie pentru oameni, atunci cu atât mai puțin aceste persoane nu vor avea empatie pentru animale, nu?
Aici, mai apare ceva: lipsa de empatie și de considerare a animalelor ca vietăți care merită empatie e și una generalizată în societate, după părerea mea, chiar dacă sunt niște dinamici recente, importante și relevante - lumea începe, încet-încet, să înțeleagă cât de importante sunt, mai ales că numărul animalelor de companie crește, iar aici este un fond mult mai consistent de accesat - deci nu există empatie pentru animale.
Mai este și lipsa de cunoștințe: eu sunt convins că lucrurile de genul acesta se produc pentru că avem un sistem de învățământ căruia începe să îi lipsească din ce în ce mai mult dimensiunea formativă, cetățenească. Acest gospel neoliberal pe care îl văd și la actualul conducător al Senatului (Ilie Bolojan, n.r., între timp devenit președinte interimar al României) și poate și la premier (Marcel Ciolacu, n.r.) – sunt foarte mulți oameni care pun accentul pe educație … ultimii 15 ani sunt marcați de forme de guvernământ care privesc educația ca pe o formă de a produce indivizi pentru piața muncii. Chestia asta ce face? Ne ducem în forme de individualism care taie formele de acțiune cetățenească, acestor oameni nu le lipsește empatia doar cu semenii lor și cu animalele, dar în general nu sunt capabili de solidaritate din aceste motive.
E o lipsă de educație, la orele de educație civică habar n-am ce se face și dacă aceste ore nu cumva sunt privite ca fiind de umplutură, ca să mai luăm niște credite și să mai luăm niște note. Lucrurile astea ar trebui să se învețe și la biologie; de ce ar trebui doar să știu doar din ce sunt făcute niște animale? În general, biologia este scoasă din zona relațională cu omul, și atunci îmi dau seama că lucrurile astea vor lipsi. În țări în care biologia ne învață și alte lucruri în afară de cum se reproduc animalele, cu siguranță gradul de empatie crește, odată ce înțelegem care sunt consecințele antropizării tuturor peisajelor.
Să luăm exemplul ursului. Există un fel de majoritate care spune că trebuie împușcat că s-a îmulțit, dar în realitate datele nu ne arată neapărat că s-au înmulțit urșii, ci că, din motive de schimbări climatice, cumulate cu intervenție umană … Te întrebi de ce acum 20 de ani nu aveam aceste fenomene. Nu a făcut ursul o revoluție, genul acesta de abordare heirupistă, care nu se uită la cauzalități - că aici e o problemă - duce la lipsă de empatie și, în general, de cultivare a cruzimii, după părerea mea.
Și despre cultivarea cruzimii voiam să vă întreb.
Bogdan Iancu: Românii au avut, până de curând, dacă nu chiar mai au, comunități rurale în care animalele, și în general câinii, erau chinuite undeva de Anul Nou, ca formă de a goni anul trecut.
Nu vreau să mă autocolonizez cu termeni și nici să fac exotisme din România, în realitate comunitățile astea sunt acolo, pentru că clasa politică a avut, pur și simplu, alte priorități în afară de modernizările astea care ni s-au promis.
De ce să nu mai tăiem porcul cu cuțitul? De ce să pierdem acest privilegiu suveran, nu, pe fondul ăsta de suveranism cultural? Poate ar trebui să aflăm că carnea unui animal - dacă măcar ne uităm dintr-o perspectivă funcționalistă – se umple de toxine. Dacă îl asomezi, s-ar putea să nu mai mănânci prostii. Măcar asta să afli: că obiceiurile tale au niște consecințe care îți sunt împotrivă. Nici măcar asta nu putem să aflăm, pentru că toate modernizările succesive au venit cu niște pedagogii de sus în jos complet neexplicate.
Îmi amintesc, când am intrat în Uniunea Europeană, erau niște clipuri care ridiculizau țăranii – vezi că de acum ești cetățean european și ai drepturi – după care era întrebarea: «Ce înseamnă că am drepturi?».
În plus, UE era privită ca un fel de bau-bau care vine să ne confiște tradițiile și să ne impună tot felul de exotisme.
Da, și asta s-a întâmplat odată cu „interzicerea” transhumanței. Când au început să apară subvențiile în agricultură, fermierii au pus mult mai mult preț pe pământurile lor și, atunci, de exemplu, oamenii care aveau oi care pășteau, în general, pe terenurile altora, nu au mai putut să o facă.
Animalele sunt extrem de speriate în perioada sărbătorilor, din cauza petardelor. Mulți iubitori de animale au semnat petiții prin care cer interzicerea petardelor. Sursă imagine: pexels.com/ Diana
Relația cu alte ființe nu trebuie să fie guvernată de forme de putere
Apropo de cei care chinuie animalele, vorbim aici si de o formă de psihopatie? Când am început documentarea pentru acest subiect, am găsit numeroase cazuri de animale fără stăpân prinse de diverși indivizi, cărora li s-au pus în gură petarde și care au murit în chinuri. Iar acest lucru se repetă în fiecare an.
Bogdan Iancu: Este, cu siguranță, o patologie, dar eu, nefiind specializat pe asta, pot doar să indic că este vorba despre o patologie, despre comportamente deviante și care, repet, nu sunt deviante ca fiind izolate, ci sunt deviante că sunt cultivate – și, de altfel, dacă luăm și literatura cu accente biografiste din ultimele decenii, lăsând la o parte elementele de fantezie, de imaginar, luând literatura ca parametru sociologic, în literatura română e destul de multă violență împotriva animalelor și nu pentru că autorii sunt bântuiți, fascinați de asta, ci pentru că asta văd. E o patologie cu dimensiuni de psihologie colectivă.
Vă dau un exemplu. Vedem copii care se îndreaptă către animale direct, uneori cu simpatie, încercând să le apuce de urechi, să le îmbrățișeze, să le facă ceva, un gest copilăresc, haios, dar sunt și copii care întreabă: «Pot să îl ating? ». Evident că e un privilegiu mai degrabă al clasei de mijloc, care își educă copiii despre ce e spațiul personal, dar mi se pare important, pentru că e primul pas ca un viitor adult să înțeleagă că relația cu alte ființe decât cele umane nu trebuie guvernată de forme de putere, ci mai degrabă de forme de conversație.
Această diferență culturală o vedem - am mereu exemplul ăsta, evident anecdotic - am două cățelușe adoptate de la adăpost și una dintre ele probabil că a suferit forme de violență și e foarte speriată dacă vine cineva brusc în jurul ei. Am fost la Constanța, la un restaurant unde, de spaimă, a lătrat la un ospătar, dar defensiv, nu s-a dus către nimeni. A doua zi, restaurantul nu mai putea fi accesat de persoanele cu animale de companie. În ziua următoare, când am plecat în Bulgaria, cățelușa a făcut același lucru cu un ospătar, doar că reacția ospătarului din Bulgaria a fost să-i aducă apă și să împrietenească cu ea, să facă glumițe în legătură cu ea. Asta ce ne arată?
Am mai trecut prin astfel de situații, de forme de prietenie, în Bulgaria, dar și mergând spre Grecia - de exemplu, la Salonic, remarcam că animalele de companie primeau apă înainte să primim noi apă. Și pe stradă – bine, aici e o discuție, eu nu cred că animalele ar trebui să crească pe stradă din multe motive, printre care propria siguranță - dar există forme de microinfrastructuri de ospitalitate pentru animale, și pentru câini, și pentru pisici, și nu există o teamă pentru câini, aici iar este o chestiune interesantă. Avem aceste rapoarte, care ne spun despre agresivitatea câinilor, dar nu ne întrebăm dacă nu cumva e o chestiune reciprocă, de a ne trata reciproc, de ce nu avem spaimele astea culturale și în Grecia? De ce acolo câinii străzii nu atacă pe nimeni? De ce sunt niște monumente ale trâdăvelii, lenevelii, simpatice, amuzante, hrănite?
Zeci de copii au ajuns la camerele de gardă în sezonul rece, răniți de petarde. Sursă foto: pixabay.com/ r-q
Dacă s-ar interzice petardele, nu cred că s-ar întâmpla nimic spectaculos. Nu cred că ar fi consecințe în manifestări compensatorii
Dacă suntem de acord - și cred că suntem de acord – că petardele sunt un pericol social, de ce credeți că nu se interzic? Ce credeți că s-ar întâmpla cu acești oameni care simt nevoia să-și arate masculinitatea dând cu petarde, cum ar reacționa ei? Ne-am trezi cu o formă de reactanță socială?
Bogdan Iancu: Pentru mine chiar ar fi un experiment. Eu am trăit perioada în care adolescenții își confecționau (pocnitori, n.r.) din injectoarele de la motoare, cumva chiar mai periculoase decât petardele; fiind artizanale, se foloseau mai puțin intuitiv. (Dacă s-ar interzice, n.r.) nu cred că s-ar întâmpla nimic spectaculos, pentru că pur și simplu dispare din peisaj ceva pentru care nu există o necesitate; ea e indusă – ca atunci când vezi zahăr și vrei dulce.
Un an o să treacă mai greu, dacă ne-am obișnuit să petrecem iernile fără zăpadă, cred că putem să le petrecem și fără petarde, mai ales că nici nu ne pasă că nu mai e zăpadă, adică continuăm să facem toate lucrurile ca să nu mai vedem niciodată zăpada. Eu așa mă gândesc. Cred că nu se va întâmpla nimic spectaculos dacă se vor interzice.
Și mai am un exemplu: interzicerea fumatului în Italia, la care am asistat, prin anii 2004, eram acolo când s-a interzis și mi-am văzut colegii și prietenii - eram într-un stagiu Erasmus - aliniați în fața barului. Era Italia, eram absolut sigur că vor trișa. Nu, pur și simplu, am văzut niște oameni care s-au îmbrăcat mai gros și au ieșit afară. Evident că s-au făcut niște păcăleli, niște terase acoperite, dar oamenii au trecut peste asta.
Sunt forme de guvernare care produc forme de interdidcție care trec în ochii celor care le practică ca niște forme de violență, dar, după părerea mea, intervențiile prescriptive au un moment în care se domesticesc, în care pur și simplu își pierd semnificația.
Eu aș cumula interdicția și cu explicația – de ce le interzic. Aș vrea să văd în media niște mesaje clare și ilustrative, ca educație, dacă cifrele nu-mi spun asta – dacă aud la radio că i-a sărit unui om un deget – nu e vorba doar de un om, ci de genul de disconfort pe care îl avem per total, poate o persoană din preajma ta poate să facă infarct, la auzul unei petarde. Nu se mai poate da timpul înapoi. Eu cred că se poate trece peste asta, nu cred că ar avea consecințe în manifestări compensatorii.
Sursă foto principală: pixabay.com / User - jovivia
