Politologul Daniel Șandru explică, într-un interviu acordat tvr.ro, că, din cauza inegalităților socio-economice, o parte a populației din România a acumulat frustrare, care s-a transformat în invidie, așa cum este conceptul teoretizat de istoricul Timothy Snyder, care a ajuns să le modeleze etica. Rezultatul? Oamenii au început „să se arunce în brațele răului politic, fără să mai vadă posibilitatea unui bine viitor”.
Mai jos, câteva din principalele explicații oferite de politologul Daniel Șandru, prof. univ. dr. în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative din cadrul Universității „Petre Andrei” din Iași, despre valul de populism din România, cum s-a format și ce măsuri ar trebui luate:
- Combaterea populismului poate surveni pe mai multe planuri. Cea mai important e zona economică, există în continuare inechitate în societatea românească și există segmente sociale care nu au reușit să guste din beneficiile integrării europene, sub raport economic, în primul rând. Nereușind acest lucru sub raport economic, n-au reușit nici din punct de vedere al stilului de viață. Adică nu toți românii au putut să înțeleagă de ce important, spre exemplu, să nu mai călătorim cu pașaport sau cu vize în spațiul european, să se bucure de vacanțe în țările europene sau în alte state. Nu au reușit și nu reușesc să înțeleagă importanța acestui lucru. Frustrarea aceasta a născut - și asta o spune foarte interesant Timothy Snyder, în cartea sa, „Despre tiranie” – invidia, iar invidia a ajuns să modeleze etica.
- România se află, din punct de vedere economic, exceptând situația de acum, în care vedem ce deficit avem, dar se află în cea în cea mai bună dintre perioadele sale din istoria sa modernă. Dar nu toată lumea a reușit să capitalizeze din această perioadă de bunăstare, nu toată lumea a avut acces la mecanisme economice care să îi permită un trai mai bun. Și sigur că, acumulându-se fustrările, a apărut invidia, iar invidia modelează etica în așa măsură, încât oamenii se aruncă cu disperare în brațele răului politic, fără să mai vadă binele viitor la nivel social sau posibilitatea unui bine viitor. Pentru că această posibilitate există, trebuie doar ca politicienii să devină responsabil în direcția asta, de a furniza soluții economice prin care și acest segment să aibă acces la bunăstare.
- Dincolo însă de partide, suntem responsabili și noi, educatorii, profesorii, intelectualii, pentru că am lăsat liberă de explicații o zonă identitară care însemna tocmai asta: cum ne asumăm trecutul recent? Cum asumăm identitatea României ca societate dominată de fascism, începând cu interbelicul și continuând până la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial? Cum asumăm identitatea noastră, ca societate care a suportat, dar, trebuie spus, s-a și complăcut în totalitarimul comunist, cu micile excepții de opoziție și dividență, în fața cărora trebuie să ne plecăm capetele?
- În 1990 era momentul perfect pentru a dezbate anticomunismul și legionarismul unor intelectuali. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat a dus la posibilitatea ca grupuri politice sau pseudopolitice, care funcționează sub umbrela unor așa-numite organizații non-guvernamentale și le știți - Frăția Ortodoxă, Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu” – să-și permită în spațiul public să monopolizeze tema anticomunismului și să pună un semn de echivalență între legionarism și anticomunism.
Citiți și prima parte a interviului: Politologul Daniel Șandru (IICCMER): A nu merge la vot înseamnă complicitate la prăbușirea societății românești
Rămâneți la curent cu actualitatea legată de alegerile prezidențiale pe site-ul tvrinfo.ro, aici.
Valul extremist era previzibil. Scriam din 2010-2011. Ne întrebam doar cine va reuși să-l instrumentalizeze
Ați menționat mai devreme, în dialogul nostru, dispariția politicienilor noștri din peisaj, după primul tur de scrutin, și știm că am văzut și anul trecut acest lucru, în primul tur al alegerilor prezidențiale, că românii au transmis cumva mesajul că nu mai împărtășesc viziunea partidelor tradiționale. Credeți că am asistat la un declin al acestor partide?
Daniel Șandru: Este vorba, în mod evident, despre un turning point (punct de cotitură, n.r.), care schimbă în mod structural pe viitor politica românească. Prin votul lor, cetățenii au arătat, în mod clar, în principal partidelor tradiționale, că lucrurile nu mai pot continua în acest fel.
Și eu spun că, dacă vom avea bucuria ca în noaptea de 18 spre 19 mai, să constatăm că ne-a trecut glonțul pe la ureche, cred că de a doua zi politicienii noștri trebuie să aibă în mod clar perspectiva că trebuie să lucreze altfel, că partidele trebuie să arate altfel, că nu ne mai permitem să așteptăm încă patru ani, când va exista cu adevărat pericolul ca acest val să spulbere tot, deja cred că ne aflm în situația în care acest val de nemulțumire, de indignare, și care se duce spre opțiunea extremistă (la alegerile prezidențiale, n.r.), pentru că alta nu e, cu excepția lui Nicușor Dan, dacă nu conștientizează lucrul ăsta - că de pe 19 mai trebuie să muncească în sensul de a oferi acces la bunăstare cât mai multor cetățeni români posibil, dacă nu vor avea altfel de mesaje și altfel de conexiuni în raport cu toți cetățenii României, cred că aceste partide se vor afla efectiv în situația în de a nu mai putea reprezenta ceva pe scena politică din România, practic, de a se scufunda.
Oamenii au alte așteptări, au acumulat foarte multe frustrări, pe care, culmea, politicienii le cunosc, dar din păcate nu au vrut să găsească soluții din timp. Și eu vă spun că, din perspectiva specialiștilor în sociologie, în științe politice, valul acesta era previzibil. Noi discutam în conferințe și scriam în volume, în cărțile noastre, încă de prin 2010-2011, după criza economică din 2008, despre faptul că va veni un val de populism, ne întrebam doar cine va reuși să-l instrumentalizeze.
Și iată, acum avem personajele: într-o primă fază, Călin Georgescu, în cea de-a doua fază, acest surogat al lui Călin Georgescu, care este George Simion. Nu a pus nimic imprevizibil din perspectiva, să spunem, cercetărilor normative și empirice cu privire la evoluția populismului în spațiul nord-american și european, și iată, și în cazul României. Singurul semn de întrebare era cine va reuși să instrumentalizeze politic acest val și să atace fundamentele unei democrații funcționale, dar insuficient consolidate, așa cum încă mai este cea românească.
_____
Citiți pe aceeași temă și: Conf. univ. dr. Oana Băluță (SNSPA): Votul de duminică este un moment crucial, în care putem alege democrația sau iliberalismul
Cum pot politicienii să creeze punți între oameni. Interviu cu politologa Oana Băluță
_____
Furia, fundamentul celor care au votat extremismul. Cum poate fi combătut populismul
George Simion a reușit să obțină 3,8 milioane de voturi în primul tur al alegerilor prezidențiale de anul acesta. Dumneavoastră credeți că acești 3,8 milioane de români care i-au dat votul lui îi împărtășesc și valorile sau la o parte din ei este vorba despre furia acumulată împotriva politicienilor tradiționali care, iată, a fost direcționată către extremism, în loc să fie direcționată către candidații pro-europeni?
Daniel Șandru: Am convingerea că furia, frustrarea și indignarea cetățenilor au creat mecanismul ăsta care a aglutinat votul în dreptul lui George Simion în primul tur, cred că asta a fost opțiunea, din punctul lor de vedere, anti-sistem. Trebuie spus, pe de altă parte, că dacă cineva e cu adevărat anti-sistem, în această cursă, acela este Nicușor Dan. Există, fără îndoială, un nucleu dur electoral sau, prin raportare la electoral, al populismului românesc. Și el s-a văzut, s-a văzut imediat după 1990, prin „Vatra românească”, prin fondarea unor partide precum Partidul România Mare sau PUNR-ul lui Funar, s-a văzut mai târziu în PP-DD-ul lui Dan Diaconescu, și toate celalalte partide care au avut de capitalizat electoral pe acest segment.
Dar nu cred că un segment cu adevărat populist, chiar de natură extremistă în România, poate depăși 20% din opțiunile electorale, să spunem 25%. Ca atare, ceea ce se adaugă peste, e un vot negativ dat actualului mod de a face politică, care s-a reprodus vreme de 30 de ani. Este un vot de blam, al cărui fundament este, așa cum ați spus, furia. Există un segment din societatea românească acolo care, prin acest vot, spune pur și simplu „ne-am săturat”. Or, cred că lucru s-ar putea fi deja conștientizat sau cred că a fost deja conștientizat de politicieni, însă, din păcate, nu au făcut nimic în senul de a-l combate.
Combaterea populismului putea surveni pe mai multe planuri. Cea mai importantă e zona economică, există în continuare inechitate în societatea românească și există segmente sociale care nu au reușit să guste din beneficiile integrării europene, sub raport economic, în primul rând. Nereușind acest lucru sub raport economic, n-au reușit nici din punct de vedere al stilului de viață. Adică nu toți românii au putut să înțeleagă de ce important, spre exemplu, să nu mai călătorim cu pașaport sau cu vize în spațiul european, să se bucure de vacanțe în țările europene sau în alte state. Nu au reușit și nu reușesc să înțeleagă importanța acestui lucru. Frustrarea aceasta a născut - și asta o spune foarte interesant Timothy Snyder, în cartea sa, „Despre tiranie” – invidia, iar invidia a ajuns să modeleze etica.
Există un segment social important care nu trebuie neglijat și trebuie înțeles, trebuie analizate cauzele, trebuie venit cu soluții la problemele sale, care se raportează prin invidie la ceilalți, la ceilalți pe care nu îi percep întotodeauna sau în mod necesar că ar fi reușit prin muncă proprie, fie că e vorba de studii, fie că e vorba de instinct antreprenorial sau talent antreprenorial sau de orice altă natură, ei percep că ar fi reușit fiind în legătură cu sistemul. Acest segment social e în bună măsură de regăsit și în țară, dar și în diaspora - și asta explică cumva și votul acesta venit din partea din partea unei părți din diaspora. Aici, sigur că, în primul rând, de la nivelul guvernamental ar trebui să vină soluțiile economice. Din păcate, nu cred că s-a reușit în direcția asta, deși susțin cu fermitate: România se află, din punct de vedere economic, exceptând situația de acum, în care vedem ce deficit avem, dar se află în cea în cea mai bună dintre perioadele sale din istoria sa modernă. Dar nu toată lumea a reușit să capitalizeze din această perioadă de bunăstare, nu toată lumea a avut acces la mecanisme economice care să îi permită un trai mai bun. Și sigur că, acumulându-se fustrările, a apărut invidia, iar invidia modelează etica în așa măsură, încât oamenii se aruncă cu disperare în brațele răului politic, fără să mai vadă binele viitor la nivel social sau posibilitatea unui bine viitor. Pentru că această posibilitate există, trebuie doar ca politicienii să devină responsabil în direcția asta, de a furniza soluții economice prin care și acest segment să aibă acces la bunăstare.
Mai există planul cultural - și anume, problema identității. În ultimii zece ani, se vorbește foarte mult despre această problemă a identității și Francis Fukuyama este cel care a lansat discuții pe acest subiect. Când folosesc termenul „cultural”, îl folosesc într-un sens foarte larg, care include și ceea ce îndeobște se numește „cultură politică”. O responsabilitate o au din nou partidele, prin cei care ar trebui să prezinte mesajul lor ideologic - și aici observăm că, pe de-o parte, stânga a devenit din ce în ce mai de dezinteresată de politicile sociale, crezând că lucrurile s-au rezolvat după integrarea europeană, după ce România a început să primească fonduri, uitând că sunt segmente sociale care nu au acces această bunăstare, iar dreapta s-a cristalizat în zona politicilor neoliberale, care, de cele mai multe ori, au fost lipsite de echitate.
Dincolo însă de partide, suntem responsabili și noi, educatorii, profesorii, intelectualii, pentru că am lăsat liberă de explicații o zonă identitară care însemna tocmai asta: cum ne asumăm trecutul recent? Cum asumăm identitatea României ca societate dominată de fascism, începând cu interbelicul și continuând până la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial?
Cum asumăm identitatea noastră, ca societate care a suportat, dar, trebuie spus, s-a și complăcut în totalitarimul comunist, cu micile excepții de opoziție și dividență, în fața cărora trebuie să ne plecăm capetele? Lucrurile acestea au fost lăsate de izbeliște, ca să spunem așa. Și spațiul acesta a fost ocupat fix de astfel de politicieni: Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Dan Diaconescu, George Becali, la un moment dat, acum Georgescu și Simion.
Locul acesta a fost ocupat și în măsura în care educatorii, intelectualii în general, intelectualii publici, în special, nu au venit cu explicații și cu asumări oneste, lucrându-se fie într-o zonă în care au refuzat, de exemplu, să vorbească despre națiune și despre patriotism, imediat după ‘90, tocmai pentru că se săturaseră de modul în care odele național-ceaușiste preluaseră naționalismul de factură legionară, etnicistă, un naționalism de grotă și produseseră la paroxism pe tema excepționalismului nostru național, fie s-au dus spre o zonă a unei firave stângi intelectuale care, din păcate, a refuzat cu obstinație să asume o altă teză sau să să vadă propria teză, aceea potrivit căreia comunismul a însemnat o formă de modernizare ca fiind complementară cu teza că regimul comunist din România a fost unul ilegitim și criminal.
În spațiul acesta liber s-a coagulat ceea ce vedem astăzi instrumentalizat politic pe problema identității, o identitate construită într-o manieră grotesc-barocă, în care sunt amestecate dacisme cu legionarisme, cu național-comunism și așa mai departe. Acest compot ideologic a venit și cu sprijinul unor intelectuali, al unor profesori, al Academiei Române, al Bisericii – cum o numim noi – „naționale” - Biserica Ortodoxă Română, și cu sprijinul unor ați venit și cu sprijinul unor intelectuali, și cu sprijinul unor profesori, și cu sprijinul Academiei Române, și cu sprijinul unor reprezentanți ai culturii pop – de la manele, la baladele lui Tudor Gheorghe, de la spectacolele lui Dan Puric, până la Cenaclul „Flacăra” redivivus. Tot acest compot ideologic a fost revărsat peste o societate din care, iată, fac parte și oameni care, și pe motive economice, dar și pe motive identitare, nu se regăsesc în ceea ce noi numim „România europeană”. Iar această lipsă de a se regăsi a fost dată cu bună știință de către politicienii despre care discutăm astăzi, cei pe care-i plasăm în zona extremistă.
Ați menționat și dumneavoastră rolul pe care l-au avut intelectualii. Noi am mai discutat subiectul acesta și anul trecut, după ascensiunea lui Călin Georgescu. Din anii 1990 încoace, am avut o puternică componentă anticomunistă în societate, care cumva a ignorat complet, a scuzat sau a trecut sub tăcere orientarea de extremă dreapta a unor persoane, sub pretextul anticomunismului, lucru care a dus, evident, la omagierea acestor persoane, la transformarea lor în simboluri pozitive.
Daniel Șandru: Aveți perfectă dreptate și sunteți conștientă, când îmi adresați întrebarea asta, după cum sunt și eu conștient, pregătind răspunsul, că e o temă sensibilă, o temă foarte delicată în continuare, pentru o parte din intelectualitatea românească, pentru partea vizibilă a intelectualității românești. Ei bine, tema aceasta trebuia discutată imediat în anii ’90, trebuia să ne eliberăm de această fantomă. Probabil s-a considerat că „nu e momentul”. Ba da, era momentul perfect atunci. Și asta a dus la posibilitatea ca grupuri politice sau pseudopolitice, care funcționează sub umbrela unor așa-numite organizații non-guvernamentale și le știți - Frăția Ortodoxă, Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu” – să-și permită în spațiul public să monopolizeze tema anticomunismului și să pună un semn de echivalență între legionarism și anticomunism, ceea ce este extrem de periculos, iar rezultate le vedem astăzi.
Sigur că această tematică mereu ocolită și discutată poate pe la colțuri publice, în vremea din urmă, este una care trebuie tratată cu maximă atenție. Dacă ar fi să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat chiar anul acesta la nivelul Bisericii Ortodoxe Române (canonizările unor legionari, n.r.), cum ne raportăm noi ca societate, altfel decât să considerăm că sfinții închisorilor trebuie să devină cu adevărat sfinți prin canonizare? Mai avem voie să vorbim de ce au făcut acei sfinți în perioada în care se situau ideologic de partea legionarilor sau care participau activ la abuzurile săvârșite de aceștia?
Cum ne putem raporta - iarăși, o temă important - la vestiții intelectuali ai interbelicului, redescoperiți în grandoarea lor și cu entuziasm, imediat după 1990? De curând, istoricul religiilor Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Religie al Academiei Române, a demonstrat faptic, prin documente, că, în contextul alegerilor din 1937, Mircea Eliade a fost direct implicat. Avea umărul de telefon de acasă într-o circular a Gărzii de Fier, ceea ce arăta clar că făcea parte din aparatul tehnic.
Cum ne raportăm la Noica? Avem voie să spunem că a fost un legionar? Că, prin publicistica sa, a fost perfect complice cu crimele și abuzurile săvârșite de legionari în interbelic? Eu cred că trebuie spus lucrul ăsta cu fermitate. Avem voie să vorbim și despre perioada legionară a lui Cioran, ulterior incriminată chiar de el însuși? Nu mai spun despre Nae Ionescu, văzut ca reperul fundamental al generației 27, care a fost un profesor plagiator, care nu a scos nimic original în afară de o beție de cuvinte, de ordin colectivisto-totalitar, în beneficial legionarilor. Marii noștri intelectuali cred că despre asta ar trebui să discute, ar fi trebuit să discute în 1990 sau măcar în anii 2000. Nu s-a discutat, s-a trecut sub tăcere. Eu rămân siderat când văd banner în Piața Victoriei cu Noica, fondatorul editorii Humanitas, „antrenorul de spirite”.
Nu vreau să spun că cei care îl votează azi pe Georgescu sau pe George Simion, care sunt noua făclie legionară în România, care se uită în gura lui Mihail Neamțu sau a lui Sorin Lavric, sunt așa pentru că i-au citit pe Eliade, Cioran sau Nae Ionescu, dar o influență s-a transmis prin tăcere. Dacă nu i-au citit, nu au fost educați, dar frânturi s-au perindat în spațiul public românesc de glorificare a acestor legionari; dacă i-au citit, i-au citit ca autori, fără să fi cunoscut neapărat biografia, pentru că nici una din cărțile acestor autori, publicate în postcomunism, nu a avut nici măcar o notă de subsol care să facă trimitere la aceasta. Și lucrurile astea trebuie spuse, asumate și există responsabili pentru asta. Noi, intelectualii, suntem responsabili.
Considerăm că nu este încă momentul. Nu este o teză corectă, nu este o teză morală aceea în care spun „contează opera și nu omul”. Contează, pentru că în spatele unui autor - și nu e doar cazul românesc, mai sunt cazuri în toată Europa - Heidegger, intelectuali francezi - care ne arată că în spatele unui spirit mare, care se exprimă artistic, literar sau filosofic, poate sta un mare ticălos și lucrurile astea trebuie puse împreună, întotdeauna împreună.
Practic, să facem o lectură critică, că, de fapt, despre asta e vorba.
Daniel Șandru: Cărțile trebuie citite, dar trebuie cunoscut și cine a fost acel om și cum a influențat el societatea vremii sale, cu cât mai mult cu cât au fost repere. Noi, ca intelectuali, avem datoria să spunem publicului că, dincolo de opera autorului, există și calitatea lui umană, care s-a exprimat prin comportament public, prin alegeri politice pe care le-a făcut, prin susținere anumitor opțiuni politice și care, la cele mai multe dintre ele, au însemnat susținere a răului politic.
În cazurile despre care am vorbit, din păcate, pare că nici în momentul de față mulți dintre intelectuali nu doresc să adreseze tema asta sau să o asume în vreun fel.
Daniel Șandru: Vă spun despre o carte foarte curajoasă, cea a profesorului Marius Turda, de la Universitatea din Oxford, „În căutarea românului perfect”. Am avut privilegiul să vorbesc la lansarea acestei cărți și la București și la Iași, am scris o cronică în „Observatorul cultural”, Marius Turda a venit de nenumărate ori în țară pentru a participa la dezbateri pe marginea cărții sale, dar în mediul acesta septic al intelectualilor de prestigiu din România, cartea a trecut nevăzută, exact cum se întâmplă cu toate temele sensibile din societatea românească: întoarcem capul în altă parte, atunci când ni se pune oglinda în fața ochilor. Asta e responsabilitatea intelectuală asupra căreia trebuie să reflectăm acum, în pragul alegerilor, pentru că avem de ales între lumină și întuneric, între democrație și revenirea la un trecut tenebros, autoritar sau, mai rău, totalitar.
_____
_____
Institutul pe care îl conduceți, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, a depus o serie de plângeri penale împotriva celor care fac apologia comunismului sau care îl preaslăvesc pe dictatorul Nicolae Ceaușescu. Acest lucru nu s-a întâmplat înainte să fiți președintele institutului. De ani de zile, asistăm la elogii aduse comunismului, fără să se întâmple ca persoanele care le fac să fie în vreun fel trase la răspundere. Eu voiam să vă întreb de ce ați luat decizia de a face plângeri penale și care este stadiul acestor plângeri.
Daniel Șandru: Cunoșteam experiența colegilor de la Institutul „Elie Wiesel”, pentru că ei reprezintă o instituție care, dincolo de faptul că are rolul de avertizor cu privire la derapajele de natură fascistă, au fost primii care depus sesizări penale în baza ordonanței 31 din 2002, completată prin Legea 217 din 2015. Știam, de asemenea, în baza discuțiilor pe care le-am purtat cu domnul Alexandru Florian, că de regulă, sesizărilor penale pe care le înaintau li se dădea neînceperea urmăririi penale. Știam, prin urmare, de dezinteresul statului roman, prin sistemul de justiție, cu privire la acest subiect. E ceea ce a permis să crească acest fenomen.
Cu toate acestea, am considerat că pericolul populismului acestuia sincretic, care îmbină legionarismul cu național-ceaușismul, e așa de mare și, din păcate, ceea ce se întâmplă în zilele astea ne-a dat dreptate, încât am spus la un moment dat că trebuie să încercăm să oprim derapajele legate de cultul lui Nicolae Ceaușescu, deși ordonanța aceea nu prevede în mod expres altceva decât interzicerea cultului persoanelor condamnate pentru crime de război și genocid, dar referințele sunt de regulă la fasciștii români. Noi ne-am legat de faptul că, și la ora actuală, când vorbim, Nicolae Ceaușescu este condamnat pentru genocid, iar asta ne-a permis să facem astfel de sesizări penale.
Am făcut un prim test anul trecut. Răspunsul venit din partea Parchetului de Judecătoria Sălaj ne-a arătat că putem continua pe linia aceasta, chiar dacă persoana respectivă, care afișase pe camionul său o preluată care îl glorifica pe Ceaușescu, cu imaginea acestuia și cu un scurt text, nu a fost adus în fața judecătorilor, dar procurorul de caz ne explica acolo că omul nu a știut și și-a regretat fapta, dând jos prelata. Acolo vorbim de ignoranță, dar necunoașterea legii nu te absolvă de consecințele sale, dacă o încalci.
Am continuat apoi cu cazul eurodeputatei Diana Șoșoacă, care, în februarie anul acesta, a susținut un discurs în plenul Parlamentului European, în care îl glorifica Nicolae Ceaușescu, ca pe un lider vizionar. Am depus denunțul la Parchetul de pe lângă Înalta Curte, pe 17 februarie, nici până la ora aceasta nu avem vreun răspuns.
Am continuat cu un denunț la adresa unei companii din vestul țării, cred că din Maramureș, care produce săpunul „Cheia”, care îl omagiază pe Nicolae Ceaușescu, și chiar ieri (marți, n.r.) am ieri am depus o sesizare penală adresa domnului Dorin Marius Lulea, prim-vicepreședinte al AUR. Așteptăm să vedem cum se vor raporta magistrații și Poliția la denunțul nostru.
Nu am mari așteptări, nu vă ascund, pentru că toleranța față de ce e intolerabil la adresa democrației este foarte mare în România, chiar atunci când există legi, după cum o dovedesc cazurile de față sau după cum o dovedesc cazurile instrumentate la nivel de denunț de către colegii noștri de la Institutul „Wiesel”. Sigur că pot exista explicații din partea unor magistrați sau polițiști care, din păcate, nu au cunoștințe minimale de istorie despre ce a însemnat, în cazul nostru, represiunea din totalitarismul comunist, probabil îi fac să creadă că lucrurile astea nu prezintă interes și că pot fi trecute cu vedere și din acest motiv dau „neînceprea urmării penale”, așa cum s-a întâmplat și în cazurile copiilor uciși în căminele-spital din perioada ceaușistă. Nu îmi fac iluzii, dar cred că trebuie să îmi fac datoria de a avertiza sistemul de justiție și Poliția. Am datoria de a semnala public faptul că există astfel de derapaje. Nu-mi pot imagina un răspuns la întrebarea de ce nu a făcut institutul lucru acesta și înainte de mandatul meu, pot discuta doar despre mandatul meu.
Îmi asum aceste raportări la derapajele despre care am discutat și voi merge mai departe. Iar astăzi (miercuri, n.r.), de exemplu, vom depune o sesizare la Consiliul Național Audiovizualului, pentru că am constatat existența a mii de conturi având numele „Nicolae Ceaușescu” pe Tiktok și sperăm ca această instituție a statului, care are atribuții în direcția asta, să vină cu o soluție în timp real.
În ultima perioadă, dar și anul trecut, în preajma campaniei electorale, au fost multe cazuri de instituții și asociații care se ocupă de drepturile omului, care primesc amenințări sau cărora li se încearcă spargerea sediului, vandalizări, acte de intimidare sau amenințări. Vandalizări în diverse moduri au locat aceste acte de intimidare. Institutul pentru Investigare a Crimelor Comunismului a primit amenințări? Dumneavoastră ați primit amenințări?
Daniel Șandru: Nu vă ascund că am primit amenințări și pe adresa de email oficială a Institutului și în mesageria mea privată de pe Facebook, dar nu le-am luat în considerare. Le-am stocat. M-am gândit pentru o vreme, pentru că erau și amenințări la integritatea personală, să fac sesizare la Poliție. Din păcate, nivelul de violență a crescut foarte mult, mai ales din noiembrie încoace. Ceea ce mi-ați semnalat dumneavoastră și am avut și ocazia să văd în spațiul public este într-adevăr îngrijorător. Iarăși cred că statul român ar trebui să aibă o atitudine mult mai fermă decât cea manifestată până în prezent față de astfel de cazuri.
