"Poienile cerului", în premieră, la TVR 3 | VIDEO

Filmul este realizat de Casa de Producție TVR.

Oamenii s-au așezat din neștiute timpuri prin văile pâraielor sau în adumbrirea pădurilor de pe coastele domoale ale ținuturilor nemțene. În aceste locuri răstimpul între un răsărit și un apus de soare se alege în felii asemenea unei copturi din făină de grâu împărțită țărănește și ruptă pentru îngrijirea nevoilor trupești și sufletești.

Mănăstirea Agapia are plusvaloare spirituală mai ales când în coroana acesteia se adună schiturile.

Locul întemeierii schitului Agapia Veche poartă în sine ceva din chipul unei lumi framântate.

În a două jumătate a secoului al XIV-lea monahi iubitori de liniște și rugăciune călăuziți de cuviosului Agapie de la Neamț au ridicat un schit din lemn în locul numit în prezent "Livada părinților".

De la acest sihastru și-au primit mai apoi numele mănăstirea, munții din jur, valea cu pârâul și în cele din urmă satul și comună…adică Agapia.

Privirile nu trebuie să dea prea mult ocol zărilor pentru a găși frumoasa mănăstire a Agapiei.

Tabloul este străpuns, pe alocuri, de culori pastelate ale caselor de munte pe care nu trebuie să le privești îndelung pentru a înțelege că sunt rostuite precum ale oricărui gospodar din ținutul Neamțului deși, aparțin călugărițelor. Istoria acestei mănăstiri este strâns legată de cea a schitului Agapia veche.

Prima mențiune documentară este din 1437, când Ilieș Vodă delimita moșia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamț.

Vechiul Pomelnic de la Agapia amintește de Petru Rareș și de Elena Doamna că primi ctitori voievodali prin grijă cărora s-a zidit prima biserica de piatră de aici.

Domnitorul Petru Șchiopul și Ruxandra Doamna sunt de asemenea ctitori.

Nouă mănăstire a fost construită între anii 1642 și 1644 de hatmanul Gavril Coci care era fratele lui Vasile Lupu și de soția acestuia, cneaghina Liliana.

La ceas de înserare, cele două străni ale bisericii devin pe rând simetrii ale unui dialog purtat prin slujire și rugăciune. La vreme de închinare a sfârșitului de zi, care la mănăstiri se face după rânduieli din vechime, se începe cu ceasul al IX- lea, se continuă cu vecernia, iar, în multe locuri, se oficiază și pavecernița care mai este cunoscută și sub numele de "noptanda” sau"după-cinare”, încheindu-se astfel ciclul slujbelor de seară.

Iconografia de la Agapia este cunoscută și apreciată în cele patru zări pentru remarcabilul realism care aduce clipe din lumea cerească pe pământ.

Pe vremuri, celui ce picta biserici i se spunea zugrav, adică un caligraf al vieții.

La Agapia din vale tânărul Nicolae Grigorescu a ostenit aproape doi ani, începând din 1858.

Prinsese drag de pictura religioasă de la călugări iscusiți și măiestrie din îmbinarea pensulei culorilor și a rugăciunii pe când ucenicise la Agapia cea veche din deal.

„Trei ani frumoși în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de așteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat — o pregătire a sufletului pentru a putea întră în tainele artei. Pentru istoricul picturii noastre bisericești — când se va scrie odată această istorie — Biserica Sfinții Voievozi de la Agapia va fi ca un larg și luminos limpeziș de câmp, după o îndelungată rătăcire prin codru.”…scria Alexandru Vlahuță despre Grigorescu și pictura sa în descrieri unicat ale locului învălurit în dragoste. Iar un limpeziș care descrie lumea divină ce altceva este decât o poiana a cerului?

Muzeul este spațiul în care obiecte cu diferite utilizări se așează cuminți în fața privirilor nu atât pentru a fi admirate cât spre a fi înțelese în propriile rosturi liturgice și simbolice.

Multe dintre mănăstirile moldave au încurajat în paralel cu viață în comun acest tip de peregrinare a călugărului de pe pământ spre cer în nevoință petrecută într-o casă organizată precum o gospodărie. Se mai pot vedea și în zilele noastre mici locuințe în care la fel că odinioară trăiesc două, trei maici.

În firide de cămară călugărească sunt atât de multe strânse încât ar trebui ani să fie povestite. Oricum va fi fost oarecând în negura de vremuri, cert este că moștenirile s-au adunat veac după veac.

De regulă, o maică mai în vârstă ocrotea un mic grup de tinere până ce fiecare își găsea un rost în ascultările mănăstirești.

A existat multă vreme prin partea locului obiceiul că din familiile cu mulți copii măcar unul să fie menit mersului la mănăstire, iar Agapia nu face excepție de la această tradiție.

Agapia este de neconceput fără artă, chiar dacă aceasta se materializează în obiecte comune.

Covoarele țesute erau nu doar un model de organizare eficientă a vieții, ci, mai degrabă, dăruire și artă. Și în fir de aur lucrau maicile de la Agapia, iar arta broderiei s-a păstrat până în prezent.

Veșmintele liturgice preoțești, ce poartă în sine simboluri bine stabilite în rânduieli, sunt căutate de clerici de pretutindeni.

Acul și ața, care însăilează materiale, sunt unelte ale așezării frumosului peste frumos.

Liniștea atelierului de croitorie este asemenea celei dintr-un paraclis în care înainte de toate se petrece ruga.

Modelele vechi de origine bizantină sunt prețuite de către maicile care croiesc haine că pentru o nuntă în cer.

Paradigma traiului rural nu se deosebește prea mult de ceea ce se întâlnește în jurul Mănăstirii Văratec, la câteva sute de metri de zidul ansamblului monastic fiind că un veritabil sat moldovenesc.

Chipuri ale călugăriei…

Dincolo de garduri se întâlnește un crâmpei de viață reală a maicilor, care în vremurile de înflorire, se puteau numără aici cu miile. Un veritabil sat al călugărițelor care mai există și în zilele noastre, însă la alte proporții că număr de case. Pe asemenea ulițe trece atât de rar vreo mașină încât răsare iarbă din piatra drumului.

Mănăstirea Văratec nu a fost întemeiată de domni sau de mari sfetnici din trecute vremuri. Pe la sfârșitul veacului al XVIII - lea o maică pe nume Olimpiada, venită de la Mănăstirea Durău, a ales să se așeze aprope de locurile unde intrase de tânăra în monahism. Astfel în 1808 s-a ridicat marea biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ostenitori în toate fiind la început atât maica stareță Olimpiada, cât și duhovnicul mănăstirii, părintele Iosif.

În fața bisericii se află statuia de bronz a Saftei Brâncoveanu, cinstită că binefăcătoare și mult folositoare pentru mănăstire.

Pe locul vechii biserici din lemn se află în prezent fântâna îngerului cu o cruce din piatră care este simbol al purităţii vieţii monahale.

Paraclisul închinat Sfântului Iosif Putnicul este prag și treaptă către adevăr și sfințenie. Schivnicul ctitor al Văratecului a trecut la cele veșnice în 1828 și a rămas în amintirea tuturor atât că ziditor de sfânt lăcaș, dar mai ales drept duhovnic care a ridicat multe suflete spre poienile adevăratului cer care nu este pe pământ.

Clipe de rugăciune se împletesc zilnic cu fir de lumină la racla cuviosului canonizat în Biserica Ortodoxă Română în anul 2008.

Pentru câteva clipe contururi și detalii se pot desluși în luminile amiezii filtrate de discrete draperii, iar pictura tradițională bisericeacă, readusă la viață de către maici, prinde formă prin călăuzirea mâinilor întru așezarea culorilor.

A face icoane înseamnă o zamislire a unui adevăr care presupune o anumită trăire duhovnicească.

Postul și rugăciunea devin împreună lucrătoare cu mintea cu inima și cu mainile care se prelungesc prin firul penelului amestecând culorile.

Tot o icoană, dar spre alte rostuiri ale vieții monahale este și amprenta lăsată de pristolnic în carnea pâinii ce va să fie dusă la liturghie.

Curtea bisericii devine în zi de sărbătoare pentru câteva ore o poiana a cerului. La ceas de liturghie, biserica din deal este uneori folosită și de puținii săteni care au case risipite printre cele ale călugărițelor.

Dacă, la slujbele rânduite în mănăstire, obiectele liturgice se află în uzul zilnic în muzeul de la Văratec, moșteniri prețioase așează temelia materială a unui imn de slavă înălțat lui Dumnezeu.

Muzeul inaugurat în 1968 se află pe locul atelierului Regina Maria, care fusese înființat în anul 1934 de către regele Carol al ÎI - lea și în care ani buni s-au lucrat broderie pictură bisericească, legătorie de cărţi, covoare, tricotaje, pânză ţesută şi artă decorativă.

Auriul, argintiul și culorile se decupează dintr-un cer aflat dincolo de zidurile interioare, adăugând materialitatea raportării permanente la realitatea concretului pe care pășesc oamenii în viață de zi cu zi.

Precum la clacă se adună maicile din chilii și de prin case când e rost de făcut o treaba pentru binele obștii.

Vara este  vreme de adunat cele necesare în cămară. Maicile, care scot sâmburii vișinelor care vor deveni inimitabila dulceață a mănăstirii, mai schimbă o vorba despre ce au cumpărat de prin oraș sau mai rostesc în gând o rugăciune, când își amintesc de vreun canon poruncit de duhovnic.

Își mai amintesc maicile de pregătirea șerbetului de pe vremuri, după perdele care fereau de arșița verii, și de un obicei al multor români de a se bucura să își cinstească oaspeții cu o linguriță de șerbet, scufundată într-un pahar cu apă rece.

***

Documentarul poate fi urmărit și pe TVR+.

Realizator: Titi Dincă

Producăror: Elena Dinu