Interviu cu Claudiu Rotaru | VIDEO

TVR.RO | actualizat: Marţi, 29 Noiembrie 2022

Bucuria interviului cu Claudiu Rotaru este la TVR.

TVR: Ați citit cărţile despre Phoenix?

Claudiu Rotaru (CR): Nu am avut ocazia să citesc cărțile lui Nicu, pentru că am plecat în ’92, cu un soi de mare dezamăgire.

Se spune că dumneavoastră ați dat formației numele „Phoenix”…

CR: Și „Sfi nții” și „Phoenix” au fost ideile mele. Nu mi-aduc aminte să le fi discutat prea mult. S-au potrivit foarte bine cu perioadele în care existam. Am început cu „Sfinții”, dintr-un soi de simbolism. Începuseră să fi e niște acte de presiune din momentul în care începeai să cânți în engleză. Noi voiam să cântăm și „Beatles” și „Rolling Stones” și așa mai departe. Nu exista nicio sală de concert în care să nu fi e și niște din teme supra-politizate. Simțeam că începe să se pregătească un soi de opoziție. Și atunci, dintr-un act refl ex, am pus numele de „Sfinții”. Ce pot eu să îmi aduc aminte, după 60 de ani, e că intenția noastră nu era deloc rea, mai ales că în Timișoara este o PHOENIX – Har/Jar 31 catedrală de mari proporții, se pare că una dintre cele mai mari din sudul Europei, care a fost, întotdeauna, un reper pentru mulți.

Când eram elevi, noi cântam seara, pe malul Begăi, care trece prin spatele catedralei. Ne adunam fete, băieți, și cântam. În felul ăsta am ajuns să ne cunoaștem și cu Nicu și cu ceilalți. Nicu Covaci făcuse Artele Plastice și el a completat ideea „Sfinților” cu niște cruci, a sculptat niște cruci din os. Ne-au chemat cei de la conducerea Comitetului de Partid și ne-au spus: „Ce faceți voi? Chiar credeți că vă permitem să faceți chestii din astea?” Noi eram copii, ne-au convins foarte repede. Nu ne-a trebuit mult, pentru că n-aveam niciun suport de nicăieri. Așa că am renunțat.

Într-o noapte, cântam pe malul Begăi, pe o bancă. Pe partea cealaltă, la miezul nopții, a apărut un grup foarte gălăgios, de 25-30 de tineri, care, când ne-au auzit pe noi cântând acolo, ne-au zis să venim pe partea lor. Și eu, obraznic, le-am zis să vină ei. Și s-au aruncat în apă. Pe unul mi-l aduc aminte, era Florian Pittiș, celălalt era un actor extraordinar de apreciat de către Televiziunea Română. Recita poezii în anii ’60, avea un talent formidabil pentru asta. A plecat, am auzit că ar fi ajuns în Franța. Nu mai țin minte, dar erau foarte cunoscuți pe vremea aia, și el și Pittiș, amândoi erau cu recitări de poezii. În noaptea aia nu am mai dormit. Am cântat toată noaptea. S-a ală turat și Harry Coradini, pe care atunci nu î l ș tiam, era doar încă unul că ruia î i plă cea să cânte.

Dacă vă uitați puțin în istoria Timișoarei, au fost formații bune, care au ieșit de acolo chiar după noi. Dar, de câte ori m-am întors – după ce am plecat la Ploiești –, de câte ori m-am întors, nu s-a mai repetat întâmplarea. Nu știu ce a fost. E greu de explicat. Nu eram numai eu atunci. Câteva bănci mai încolo, era alt chitarist, cu 32 TVR alt grup. Era o atmosferă foarte muzicală. Era o atmosferă de bine, apăruse „Beatles”, era un soi de revoluție în lumea muzicală.

Spuneați că nu aveați niciun sprijin, dar când ați avut nevoie, a apărut cineva binevoitor.

CR: La UTC a fost un om de mare caracter. Se numea Bușe. Acest om a ținut foarte mult la noi. El avea o funcție pe undeva, nu era oricine. Ne-a zis să renunțăm la numele „Sfinții”. N-am protestat pentru că, pe undeva, înțelegeam. Era un soi de pericol cu chestia asta. Nu le convenea deloc. Noi aveam succes la tineret, care, pe vremea aia, nu era tocmai bine privit. Exact când eram eu în anul V, a fost o întâmplare care a condus la o confuzie în Timișoara și am fost amenințați că ne dau afară din toate centrele universitare. Fuseserăm invitați de cei de la Facultatea de Arhitectură din București, care auziseră de noi, să mergem, pe cont propriu, să cântăm pentru ei. În sală erau și studenți de la Agricultură, care ne-au chemat să cântăm și la ei. Și după aceea, undeva, într-un restaurant, cânta o trupă foarte bună din București, am cântat și acolo câteva piese. A doua zi, ne-au invitat la „Preoteasa”, la Casa Studenților. Acolo, în stânga mea – și acuma îl văd –, era un individ foarte deosebit ca îmbrăcăminte. Avea niște cizmulițe până sub genunchi, cu șireturi pe față până sus, care nu se găseau în comerț. Ne tot asculta, ne studia din toate unghiurile și se plimba prin față. Nu s-a prezentat, a plecat. Era Vali Ceaușescu. El a dat un telefon la Timișoara. Noi habar nu am avut. Avea ceva funcție în UTC. I-a luat la rost, că de ce am venit noi pe cont propriu. „De ce au venit ei, așa, de unii singuri?” A fost revoltat că noi am venit fără să avem un suport, dar nu s-a exprimat PHOENIX – Har/Jar 33 în sensul ăsta. Pentru că el i-a luat pe ăia la rost, eu m-am pomenit în fața unuia, țin minte, o lepră de om, care, deși eram deja în anul V, în primul trimestru, când m-a văzut la examen, m-a întrebat cine îmi închipui că sunt, a început să mă bălăcărească. Nici nu am apucat să deschid gura. M-a trântit din prima la examenul din vară. Când ne-am întâlnit la repetiții, toți povesteau că fuseseră chemați și stropșiti. În final, am fost amenințați că or să ne dea afară, pentru că ne-am făcut de cap. Norocul nostru a fost că Valentin Ceaușescu a dat și al doilea telefon. A întrebat dacă ne-au dat o sală, dacă ne-au creat condiții. Și ăștia au rămas uimiți, pentru că prima oară înțeleseseră greșit. Deodată, ne-am trezit că ne cheamă pe toți. Am primit atunci o sală la Casa Studenților, care era numai a noastră. Era mare lucru să ai o sală. S-a schimbat total atmosfera. S-a întâmplat să avem și noroc. Profesorul ăla, care mă picase la examen, era pornit. Ce să mai merg… A dat un telefon. El putea să nu mai dea niciun telefon și ne trezeam afară din facultăți. Eram în anul V, mai aveam să fac examenul de diplomă, care, de fapt, era un proiect pentru care aveai trei luni jumătate. Pe vremea aceea se făcea un proiect de execuție, care să fi e în stare să fi e dat pe șantiere, să fi e executate exact cum le-am proiectat eu. Era treabă serioasă.

Ați purtat plete?

CR: Nu puteam să am plete din cauză că aveam părul ondulat. Mi se făcea, așa, ca o claie pe cap! Cu părul mai mare era Moni. Vestimentația era decisă de Nicu. El era cu inițiativa, pentru că făcuse Artele Plastice. Noi am apărut întotdeauna cu niște costume foarte de gust și, mai ales, cu cizmulițe, cum, 34 TVR pe vremea aia, n-avea nimeni în Timișoara. Când eram pe scenă se vedeau. Erau apropiate de cele de cowboy, dar nu înalte până sus, erau numai până deasupra gleznei, și, când eram pe scenă, cum te mișcai, se vedeau. Noi observam tineretul care se uita admirativ. Au fost multe idei de astea mai curajoase. Apăruseră „Beatles”. Ne-am inspirat puțin, eram foarte mult infl uențați de ce se întâmpla în lume. În Timișoara, Arad, în zona aceea de după munți, noi nu ascultam deloc Radio București sau alte posturi românești, pentru că, în primul rând, din cauza munților, nu prea se auzeau ca lumea, dar mai ales pentru faptul că nu dădeau deloc muzica care nouă ne plăcea, care era din Anglia, din Statele Unite. Pe aia o ascultam la Radio Belgrad, Radio Budapesta, Novi Sad, Luxemburg… Aveam trei-patru posturi, care aveau reclame și dădeau ultimele șlagăre și ultimele hituri. Și noi eram cu urechea la ele.

***

Interviul integral îl regăsiți în volumul PHOENIX. HAR/JAR, realizat de TVR în parteneriat cu editura Integral.