Un oraș este un organism viu, modelat de ritualurile și interacțiunile noastre zilnice. Tot ce observăm și denumim, tot ce ne însușim și iubim în jurul nostru devine spațiul care ne definește, dar care ne și primește. Suntem noi stăpânii locului sau orașul ne are pe noi? Urbanismul fără dimensiunea antropologică riscă să construiască doar muzee și dormitoare colective. Un oraș viu este cel unde pulsează imprevizibilul și care le permite locuitorilor să își scrie propriile povești.
Orașul evoluează fără încetare, de la planșeta arhitectului la văzul și mersul turistului și al locuitorului. În urbanismul clasic, orașul este adesea privit de sus, prin „ochiul de zeu” al cartografului și, de la înălțime, totul pare ordine. Dar antropologia urbană ne invită să coborâm la nivelul solului, acolo unde orașul devine la modul absolut o experiență senzorială.
Antropologul francez Michel de Certeau face distincția dintre conceptul de oraș (creat teoretic, de ingineri și arhitecți) și actul de a merge prin oraș. Spațiul proiectat este rigid, geometric și predictibil, precum pistele de biciclete, parcurile și centrele comerciale. Pe de altă parte, spațiul practicat este ceea ce facem noi cu aceste locuri, este „scurtătura” bătătorită prin iarbă care sfidează trotuarul oficial, este transformarea unei scări de bloc în spațiu de socializare.
Un oraș fără straturi antropologice este un oraș „mut”. Antropologia ne învață că un cartier devine „acasă” prin identitatea acordată tuturor spațiilor de către locuitorii lui, datorită ritualurilor cotidiene, așa-numita toponimie afectivă. Când redenumim subiectiv, domesticim și luăm cu noi: unui cartier îi dăm viață, nume și vorbe (nu mai e o zonă „mută”) de exemplu, prin traseul preferat, vecinul salutat, numirea subiectivă a spațiilor, ignorând denumirile lor oficiale (parcuri, stații de autobuz ori magazine sunt reetichetate de către cei care le folosesc).
Marc Augé a introdus în literatura de specialitate conceptul de non-locuri (aeroporturi, supermarketuri, autostrăzi) – acele spații prin care tranzităm fără a interacționa cu ceilalți și fără a ne lăsa amprenta. Provocarea urbanismului contemporan este de a preveni transformarea orașelor în simple colecții de non-locuri și de a recupera dimensiunea lor umană și comunitară.
Topografia degradării și a reînvierii urbane
În organizarea tradițională a orașului european, centrul era definit de o triadă a puterii și a spiritului: Catedrala (puterea spirituală), Primăria (puterea administrativă) și Podul (simbolul conexiunii și al comerțului strategic). Astăzi, peisajul urban trece printr-o mutație silențioasă.
De la poduri peste râuri, catedrale, piețe centrale și primării, la magazine cu marfă second-hand, săli de jocuri de noroc, case de amanet și farmacii, orășenii ultimelor decenii au asistat la rescrierea sub ochii lor a unei topografii europene, la tranziția brutală de la orașul-simbol (cel al instituțiilor de prestigiu) la orașul-supraviețuire (cel al consumului imediat și al fragilității economice). Spațiul european, în special cel est-european, s-a reconfigurat. Pentru că, odată cu el, și viața orășenilor.
Istoric, orașul european se organiza pe verticală. Turla bisericii sau turnul primăriei erau cele mai înalte puncte, vizibile de oriunde, care le oferea locuitorilor un sentiment de apartenență și orientare. Astăzi, aceste monumente au devenit repere turistice, rămân în picioare, dar viața orașului s-a mutat la nivelul trotuarului, într-o axă orizontală marcată de reclame. Antropologic, este vorba despre o desacralizare a centrului. Dacă podul era locul unde se întâlneau drumurile lumii, astăzi podurile urbane sunt adesea flancate de panouri care ascund râul, transformând un element natural într-un simplu coridor de tranzit. Această succesiune de fațade, pe care o regăsim peste tot în centrul și estul Europei, arată, de fapt, o hartă a vulnerabilității sociale.
Magazinul second-hand reprezintă economia circulară a necesității. Hainele „cu istorie” sunt și o alegere ecologică (vintage), dar și o strategie de subzistență. Aceste magazine ocupă în special spațiile fostelor librării sau cinematografe, ceea ce semnalează o schimbare a priorităților de consum. Casa de amanet a ajuns un barometru al crizei. Prezența sa arată o lipsă de lichidități și o fractură în sistemul de creditare clasic. Sălile de jocuri ocupă nivelul simbolic de arhitectură a mirajului. Cu geamurile opace (pentru a disipa diferența noapte - zi), ele domină vizual parterul blocurilor. Din punct de vedere antropologic, sala de jocuri este „anti-agora”: în piața publică, oamenii vorbeau despre viața cetății, iar în fața aparatului, individul se izolează și se expune unui algoritm de la care așteaptă să-i ofere o salvare miraculoasă.
În ceea ce privește farmacia, într-un oraș îmbătrânit și poluat, aceasta devine cel mai stabil spațiu, cel mai sigur punct de alimentare și socializare. Este „noul magazin de proximitate”, un reper mai accesibil decât instituția administrativă oficială. Tranziția aceasta a modificat radical estetica urbană. Orașul „vechi” miza pe simetrie și materiale durabile, în timp ce orașul „tranzacțional” este construit din materiale ieftine, într-o estetică și o necesitate ale provizoratului - spații ridicate nu pentru secole, ci pentru următorul trimestru fiscal.
Podul, care pe vremuri unea două maluri ale unei comunități, devine acum un loc sub care se adăpostesc cei care nu-și mai găsesc locul în circuitul economic, în timp ce deasupra lui, fluxul de mașini gonește spre următorul centru comercial. Noua topografie este mai degrabă un simptom. Orașul european se zbate între dorința de a-și păstra identitatea istorică și presiunea unei economii care favorizează profitul rapid și exploatarea viciilor sau a nevoilor imediate.
Vest și Est
Site-urile de recomandări de toate felurile, de la excursii și vacanțe la încălțăminte au remarcat și au urmat și ele transformarea urbană contemporană, mai ales a ultimilor 30 de ani. În modelul urban vestic (de exemplu Berlin sau Bruxelles), transformarea spațiului central a fost rezultatul unui proces de gentrificare controlată sau al unei politici stricte de conservare. Aici, magazinul cu haine second-hand este un „vintage boutique”, iar sălile de jocuri de noroc și casele de amanet sunt, de cele mai multe ori, împinse spre periferie sau în zone „gri” bine delimitate. În schimb, în modelul est-european (București, Sofia, Bratislava), transformarea a fost explozivă și adesea nereglementată. Aici, sălile de jocuri și amanetul au colonizat inima orașului, ceea ce reflectă o tranziție brutală de la economia planificată la un capitalism de tip „laissez-faire”, unde parterul blocului comunist a devenit o frontieră deschisă oricărui tip de comerț speculativ.
Orașul vestic păstrează o rigoare a fațadelor. Chiar și o farmacie modernă sau un magazin second-hand dintr-un cartier precum Marais din Paris trebuie să respecte codul cromatic și arhitectural al clădirii. În Est, orașul este acoperit de un strat dens de „zgomot vizual”. Farmacia și sala de jocuri nu se mulțumesc să ocupe un spațiu, ele domină vizual prin panouri luminoase imense, adesea mascând detalii arhitecturale. În modelul vestic, podul și spațiul de pe malul râului au fost, în ultimele decenii, „redate oamenilor”. Exemple precum malurile Senei sau ale Tibrului arată o trecere de la infrastructură de transport la un spațiu de promenadă.
În orașul est-european, podul rămâne adesea o simplă piesă de infrastructură auto, flancată de reclame gigantice. În orașul vestic, farmacia este o prezență discretă, integrată în sistemul de sănătate publică. În orașul estic, frecvența farmaciilor semnalează o anxietate colectivă și o privatizare a sănătății. Vestul se luptă cu „muzeificarea” orașului, unde centrul devine prea scump pentru localnici, rămânând o scenă pentru turiști și branduri de lux. Estul se luptă cu „fragmentarea” orașului, unde valorile simbolice sunt asediate de simbolurile precarității.
Fenomenul manifestat citadin prin proliferarea farmaciilor, a sălilor de jocuri de noroc și a magazinelor de amanet la parterul blocurilor este analizat, ca o formă de „vizibilitate a precarității" și a consumului imediat în spațiul postsocialist, în lucrările a numeroși sociologi și antropologi sau istorici europeni contemporani.
Cercetarea lui Luděk Sýkora The Post-socialist City: Urban Form and Space Transformations in Central and Eastern Europe after Socialism (2009) este o referință academică fundamentală în antropologia și geografia urbană. Sýkora analizează modul în care orașele est-europene au trecut de la o planificare centralizată la un model dominat de forțele pieței libere. El identifică trei forțe care au remodelat topografia urbană în ultimii 20-30 de ani - privatizarea, comercializarea (orașele s-au transformat în centre de servicii și consum) și globalizarea (pătrunderea capitalului străin a dus la apariția mall-urilor și a clădirilor de birouri din sticlă și oțel).
„Orașul Postsocialist” a devenit un nou tip de model urban, marcat de polarizare socială vizibilă în arhitectură.
Sýkora descrie câteva schimbări topografice specifice: centrul orașului (Core City), unde a avut loc o „comercializare” intensă, spațiile rezidențiale de la parter au fost eliminate pentru a face loc comerțului de lux sau serviciilor financiare; zonele rezidențiale (Inner City) reprezintă zona cu proliferarea farmaciilor și a jocurilor de noroc, ceea ce Sýkora numește „commercial gentrification" la scară mică, unde funcțiunile de cartier (grădinițe, mici ateliere) sunt înlocuite de afaceri cu profitabilitate rapidă; suburbanizarea - elitele au părăsit centrele aglomerate pentru periferii, lăsând zonele centrale și cartierele de blocuri să se degradeze sau să fie ocupate de acest tip de comerț „prădător”.
În lipsa unor reglementări stricte (spre deosebire de perioada comunistă), orașul postsocialist a devenit un „oraș fragmentat”. Transformarea este adesea doar „la nivelul ochilor”. Etajele superioare rămân blocurile gri, socialiste, în timp ce parterul este „îmbrăcat” în culori stridente, reclame luminoase și branding corporatist. Zonele care anterior erau considerate „bunuri comune” (spații verzi între blocuri, trotuare late) au fost fragmentate prin construcții noi sau chioșcuri.
O regenerare urbană reală ar însemna și renovarea catedralei și a primăriei, dar și reglementarea „parterului comercial”. Un oraș sănătos are nevoie de echilibru: de farmacii, dar și de parcuri, de comerț, dar și de spații culturale.
**
Ce să faci cu personalitatea în orașul nostru, domnule Leon? (Victor Eftimiu)
Ca să fie pace în lume, trebuie ca popoarele să trăiască în pace. Pentru ca popoarele să trăiască în pace, oraşele nu trebuie să se ridice unele împotriva altora. Pentru a fi pace în oraşe, vecinii trebuie să se înţeleagă. Ca să fie pace între vecini, trebuie ca armonia să domnească în familie. Ca să fie pace în casă, trebuie s-o găseşti în propria inimă. (Lao Tzu)
**
Credit foto: Arhiva personală - Mădălina Ionescu; orașele Brașov, Sibiu, Paris
