Fie că este vorba de strânsul mâinii, fie că este vorba doar de cuvinte sau de gesturi, oamenii și-au dat binețe și și-au arătat respectul atunci când s-au întâlnit.
În 1973, frații Brian și Michael McCormack din Nebraska, Statele Unite ale Americii, au inițiat Ziua Mondială a Salutului ca protest față de conflictul dintre Egipt și Israel, dar și ca îndemn la pace în întreaga lume.
Laureați ai premiului Nobel pentru Pace, personalități publice, lideri religioși, precum și 180 de țări au aderat imediat la această idee, iar Ziua Mondială a Salutului a rămas să fie sărbătorită în fiecare an, pe 21 noiembrie.
Parte a etichetei tradiționale, ce îmbracă versiunea unui dialog sau a unui ritual, salutul este limbajul de comunicare general valabil, oriunde te-ai afla. De mii de ani oamenii îl folosesc.
Fie că este vorba de strânsul mâinii, fie că este vorba doar de cuvinte sau de gesturi (înclinare, ridicarea pălăriei sau reverență), oamenii și-au dat binețe și și-au arătat respectul atunci când s-au întâlnit.
De aproape un an, eternul gest al salutului prin strânsul mâinii, descris și detaliat în Codul Bunelor Maniere, este restricționat. Pentru ca virusul SARS-CoV-2 să nu se răspândească, Organizația Mondială a Sănătății a recomandat ca strânsul mâinii să fie înlocuit cu mâna dusă la inimă.
Oamenii au aplicat și salutul cu vârful pantofului, gestul coatelor atinse sau apropierea pumnului strâns.
Dar să încercăm să facem o mică incursiune în istoria acestei forme de comunicare.
Primele atestări despre obicei sunt făcute în Antichitate, când grecii și romanii se salutau prin strângerea mâinii, pentru a demonstra celuilalt că nu ascundeau în mână o armă.
De-a lungul sau de-a latul pământului, fie că provin din culturi diferite, religii diverse sau triburi îndepărtate și bine ancorate în păduri greu accesibile, oriunde s-ar duce și cu oricine ar vorbi, chiar dacă nu cunosc limba respectivei țări, oamenii sigur se vor descurca, dacă atunci când întâlnesc pe cineva folosesc la început salutul. Forma lui diferă însă, în funcție de zonă sau cultură. Dacă în Anglia simplul Bună este suficient, în Franța, pe lângă strânsul mâinii, oamenii se sărută pe obraz. Japonia folosește ca gest înclinarea, iar în Tibet este politicos ca atunci când te întâlnești prima oară cu cineva să scoți limba. În Mozambic se bate de trei ori din palme înainte să se rostească cuvântul pentru salut, în timp ce în Botswana oamenii doar își ating palmele ușor, fără a le strânge.
Se pare că originea salutului militar, prin ducerea mâinii la tâmplă, își are obârșia în vremea primelor dinastii chineze, când oamenii de rând, pentru a-și arăta supunerea, își acopereau ochii cu palmele, pentru a nu fi orbiți de strălucirea împăratului. În epoca romanilor, Ave Caesar era însoțit și de strângerea antebrațelor, ca semn de încredere, simbol al păcii și prieteniei. Cavalerii medievali făceau o reverență adâncă și sărutau mâna înmănușată a domnițelor gingașe.
În zilele noastre, formele salutului s-au diversificat. Iar tinerii, pe lângă cele învățate de la înaintași, și-au creat un cod special. Fiecare gașcă, liceu sau școală are propriile forme de salut, cuvinte sau gesturi secrete. Chiar și cei mici au variantele lor.
Un lucru este cert: salutul, indiferent care ar fi varianta lui în viitor, a fost și va rămâne modalitatea cea mai răspândită de interacțiune umană.
Sursa foto: www.pexels.com
***
Un articol de Alice Săceanu
