De-a lungul deceniilor, oamenii și tehnologia au contribuit la trecerea de la sportul de tip amator sau semi-profesional din anii '60 la sportul de mare performanță puternic industrializat și susținut științific din prezent.
În anii '60, teoreticianul rus Lev Matveev a publicat bazele „Teoriei Periodizării Antrenamentului” (1964), preluată și extinsă ulterior de Tudor Bompa. Studiile istorice arată că în anii 1960, un atlet de elită se antrena de 3-4 ori pe săptămână, de obicei o singură dată pe zi. Introducerea periodizării a demonstrat că organismul poate tolera sarcini mult mai mari dacă sunt ciclizate, ducând treptat la introducerea antrenamentelor duble (două sesiuni pe zi) și chiar triple în anii '80-'90, ceea ce a dublat efectiv numărul de ore petrecute în faza de efort.
Istoricii sportului, precum Steve Magness în „The Science of Running”, arată că în anii '50-'60, marii campioni (ex. Sir Roger Bannister, care a coborât sub 4 minute pe milă) se antrenau adesea doar 30-45 de minute pe zi, în pauza de prânz, având un volum săptămânal de 40-50 km. Până în anii '70-'80, sub influența antrenorului Arthur Lydiard, s-a trecut la volume „monstruoase” de 160-200 km pe săptămână, o creștere de peste 100% a volumului de alergare.
Până în anii '70-'80, Jocurile Olimpice impuneau reguli stricte de „amatorism” (atleții trebuiau să aibă alte joburi din care să își câștige existența).
Jurnalismul sportiv de investigație a documentat intens momentul în care sportivii au devenit „corporatizați”. Transformarea sportului într-o carieră full-time a permis transformarea celor 8-10 ore de antrenament săptămânal (standardul anilor '60) în 20-30 de ore de antrenament săptămânal în prezent.
Articolele din publicații precum Runner's World sau Sports Illustrated care analizează istoria înotului sau a gimnasticii arată că în anii 1960, o gimnastă de top se antrena aproximativ 2 ore pe zi. Astăzi, în centrele olimpice, fetele petrec între 5 și 7 ore pe zi în sală. Volumul brut s-a dublat sau chiar triplat deoarece medicina sportivă modernă (nutriție, tehnici de recuperare, kinetoterapie) permite corpului să se refacă de două ori mai repede după uzură.
Deși volumul s-a dublat din 1960 până în anii 1990, știința sportului din ultimii ani (anii 2010-2026) a început să demonstreze că „mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bun”. Astăzi, accentul se mută de pe creșterea continuă a volumului brut (care provoacă supraantrenament și accidentări) către intensitate polarizată și optimizarea recuperării.
sursa: Periodization: Theory and Methodology of Training” - Tudor Bompa.
sursa foto
