Echipa "Cap Compas" propune o călătorie cu caracter inițiatic în unele dintre cele mai sacre locuri ale Algeriei. Sâmbătă, 31 octombrie, de la ora 17:30, la TVR 2 și TVR+.
Orașul Annaba este un spațiu care îmbină firesc relaxarea cu reflexia la țărmurile unde privirea se pierde în zarea nesfârșită a Mediteranei.
Centrul civic al Annabei pulsează într-o oscilație permanentă între pașii alerți ai cotidianului și răgazul prelungit de la terase.
Mărginit de edificii impunătoare din perioada colonială bulevardul principal devine un adevărat forum al civilizațiilor, un loc unde arhitectura europeană și spiritul magrebian au încheiat o pace definitivă, sub privirile îngăduitoare ale istoriei.
În timp ce arhitectura colonială încearcă să te convingă că ești în Europa, verticalitatea palmierilor rupe această iluzie și te ancorează în pământul Africii.
Hippo Regius este adevărata ancoră istorică a Annabei.
Situl se deschide ca o pagină de istorie oferind călătorului revelația unui trecut care pare incomensurabil.
Aici, germenii unei continuității civilizatorii s-au zămislit în urmă cu mai bine de 2500 ani. Fenicieni, numizi, romani, vandali și bizantini au fost, rând pe rând, cuceritori și factori civilizatori, lăsând în urmă o moștenire de tip mozaic, care reprezintă însăși esența acestei cetăți regale.
Pe străzile largi, pe cardo și decumanus, prin forumuri, temple și, mai apoi, prin altarele primelor bazilici creștine, s-au perindat oameni de toate națiile. Hippo Regius era una dintre marile metropole ale Africii Romane, având o populație estimată între 20.000 și 40.000 de locuitori.
Într-o lume antică în care majoritatea așezărilor erau rurale sau de mici dimensiuni, o asemenea concentrare urbană plasa cetatea imediat sub nivelul Cartaginei sau Alexandriei, fiind un uriaș organism social.
Spre marginea sitului arheologic pe o colină dominantă, se înalță Bazilica Sfântul Augustin.
Această zidire de cult reprezintă apoteoza unei epopei consumate în urmă cu șaisprezece veacuri. Edificiul este, în egala măsură, un far călăuzitor pentru călătorul de pe mare și un stâlp de veghe peste istorie.
Bazilica este martorul material peste veacuri: deși ridicată în epoca modernă, ea încapsulează memoria unui moment de cumpănă al lumii, situat la granița dintre un sfârșit de eră și un început de noua epocă.
A fost în urmă cu mai bine de 1500 ani un sfârșit tragic al cetății, marcat de asediul vandalilor și de moartea episcopului Augustin în anul 430, dar și un uriaș început, născut prin perpetuarea și salvarea operei augustiniene, cea care avea să plămădească spiritul Europei. În prezent bazilica apare ca o adevărată diademă regală a orașului și a întregii Africi de Nord – o coroană ale cărei pietre prețioase nu se mai află în țărână, ci s-au mutat definitiv în cer.
Bazilica Sfântul Augustin are o încărcătură simbolică și arhitecturală extraordinară, fiind simbolul prezenței creștine și al dialogului interreligios în Algeria. A fost construită între 1881 și 1900. Arhitectul, Abbé Pougnet, a creat un stil hibrid definit adeseori ca romano-bizantin cu influențe maure. Cel mai important punct spiritual al bazilicii este altarul unde se păstrează o relicvă a Sfântului Augustin.
Satul El Eubbad este așezat pe „Muntele Sacru” al Tlemcenului situat în partea vestică a țării.
Acest loc se înfățișează călătorului ca o poartă-sanctuar, un prag mistic ce se deschide cu adevărat abia odată ce pășești în incinta moscheii Sidi Boumediene .
Într-o geometrie simbolică a acestui teritoriu, dacă Annaba, la Răsărit, reprezintă nasturele imperial de la gâtul Mediteranei, El Eubbad, aici în Apus, este gaica mistică ascunsă în faldurile muntelui.
Ambele elemente sunt esențiale pentru a ține laolaltă și închisă marea „haină” a identității algeriene.
Complexul religios construit aici în secolul al XIV-lea de către dinastia merinidă este considerat apogeul artei maure în Algeria. Moscheea este o bijuterie construită de sultanul Abu al-Hassan.
Un monumentalism caracterizat printr-o cascadă de decorații sculpturale devine aici una dintre cele mai frumoase imagini ale arhitecturii islamice universale.
Tlemcen este un bastion al ritului musulman Malekit, una dintre cele patru școli juridice ale islamului sunnit.
El Eubbad înseamnă să lași în urmă zgomotul lumii moderne și să intri într-o dimensiune a tăcerii și a sacrului.
El Eubbad și-a păstrat structura medievală, oferind o experiență imersivă cu edificii amintesc de satele andaluze.
Tlemcenul văzut de sus se dezvăluie ca o „cetate-grădină” așezată la granița fragilă dintre munte și deșert. Orașul pare că refuză unghiurile drepte și asprimea modernității.
Tlemcen seamănă cu o țesătură densă de acoperișuri de țiglă roșiatică-maronie, curți interioare ascunse și minarete pătrate care străpung aerul ca niște semne de exclamare ale credinței.
Palatul El Mechouar este o altă formă de măreție – cea pământească.
Prin arabescurile migălite în stuc, prin bazinele de apă care reflectă cerul și prin simetria desăvârșită a curților interioare, palatul imperial se dezvăluie, la rândul său, ca un alt fel de sanctuar.
Un spațiu unde luxul curții s-a supus de bunăvoie geometriei sacre, amintindu-ne că aici istoria și credința au mers întotdeauna mână în mână.
Palatul El Mechouar reprezintă centrul puterii politice și administrative al dinastiei Zianide, fiind situat în inima orașului Tlemcen.
Numele „Mechouar” provine de la locul de consiliu unde se adunau miniștrii și sfetnicii sultanului. De-a lungul secolelor, palatul a suferit numeroase modificări. În perioada otomană a fost garnizoană, iar în timpul colonizării franceze a fost transformat în spital militar și cazarmă, ceea ce a dus la distrugerea multor elemente originale. Astăzi, vizitatorii pot admira palatul restaurat, care a fost reconstruit respectând cu fidelitate tehnicile și estetica zianidă originală. El Mechouar este locul unde s-a scris istoria diplomatică a Maghrebului central. Aici erau primiți ambasadorii din Spania andaluză, din Tunisia și din Maroc. Stilul arhitectural de aici este atât de apropiat de cel al palatelor din Alhambra spaniola, încât Tlemcenul și-a câștigat pe drept cuvânt titlul de „Granada Africii”.
Mansourah este, probabil, cel mai frumos eșec arhitectural al întregului bazin al Mediteranei. În acest spațiu al neterminării, chiar și atunci când este însoțit, omul se trezește cufundat într-o solitudine aproape palpabilă, o singurătate sacră născută din dialogul direct cu absența. Mansourah care înseamnă "Cea Victorioasă" este fosta citadelă fortificată, ridicată în secolul al XIV-lea de sultanii merinizi din Fez, care asediau Tlemcenul. Când asediul s-a încheiat, orașul efemer a fost abandonat și a dispărut din istorie, lăsând în urmă doar o structură uriașă de aproape 40 de metri înălțime. Nuanțele de ocru, cărămiziu și roșu-stins ale pietrei și cărămizii de la Mansourah, bătute de soarele apusului magrebian, oferă o cromatică plină de miez. Roșul este culoarea pământului ars, a focului din care se naște viața, dar și a sângelui istoriei. Roșiatic nu inseamna aici ruină sau moarte, ci o energie latentă devenind culoarea unei dăinuiri care refuză să devină cenușă gri și care anunță o continuă primenire. Turnului Mansourah, este o structură monumentală care refuză să fie un simplu minaret solitar. El este, în fapt, vârful de lance și coroana unui oraș-fantomă care nu mai există, un martor mut ce măsoară dimensiunea absenței din jurul său.
Peștera Ain Fezza se afla la aproximativ 20 de kilometri de Tlemcen.
Aceasta este considerată una dintre cele mai spectaculoase comori naturale ale Africii de Nord și o minune a geologiei.
Se estimează că peștera are o vechime de peste 65 de milioane de ani.
Galeriile explorate se întind pe o lungime de aproximativ 700 de metri, deși se crede că sistemul de peșteri este mult mai vast, ajungând până în Maroc.
Traseul vizitabil coboară până la 57 de metri sub pământ, oferind o temperatură constantă de aproximativ 13-15 grade Celsius tot timpul anului. Interiorul peșterii este un spectacol caleidoscopic de formațiuni calcaroase.
Coloanele uriașe eamănă cu arhitectura moscheilor sau cu orgi monumentale.
În timpul Războiului de Independență, peștera a servit drept adăpost și ascunzătoare pentru luptătorii algerieni. Francezii au încercat chiar să blocheze accesul prin injectarea de beton în anumite secțiuni pentru a izola grupurile de rezistență. Pentru locuitorii din Tlemcen grotele reprezintă mândria regiunii, un loc unde „pământul respiră istorie.
.
Producător: Elena Dinu
Credit foto: Titi Dincă
.
