loader
Foto

Mihai Rădulescu - de la inginerie, direct în prima linie a ştirilor

PROMO

Cu o diplomă de inginer, Mihai Rădulescu părea să aibă traseul profesional asigurat. Dar atracţia pentru ziare şi forfota presei post-revoluţionare au fost mai puternice decât siguranţa unui statut respectat şi a unui salariu mare. A lăsat în urmă o carieră de succes în inginerie pentru un pariu riscant: jurnalismul.

 

Trei decenii mai târziu, este una dintre figurile consacrate ale Ştirilor TVR, un jurnalist care a trăit la cald marile evenimente ale ultimilor ani – de la întâlnirea istorică dintre Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, până la vizita lui George W. Bush la București. În același timp, a înfruntat momente tensionate, precum Mineriada din 1999, când a fost printre jurnaliştii agresați. Astăzi, după aproape 30 de ani în televiziune, priveşte cu luciditate atât transformările prin care a trecut presa, cât şi propriul său drum, pe care a încercat mereu să-l menţină în echilibru între profesie şi viaţa personală.

Mereu în prima linie a actualităţilor, la curent cu ştirile interne şi internaţionale, Mihai este coordonator editorial la TVR MOLDOVA, dar şi unul dintre jurnaliştii de bază ai Televiziunii Române. Prezintă Telejurnalul de weekend şi Ediţii Speciale la TVR 1 şi TVR INFO, moderează emisiunea „Dincolo de alb şi negru” la TVR 1 şi e gazdă a dezbaterilor din cadrul campaniei „Republica Moldova, vot crucial” lansată de TVR cu prilejul votului pentru Legislativul de peste Prut din 28 sepetembrie.

Despre bucuriile şi dilemele meseriei, dar şi despre condiţia jurnalismului într-o lume în care oricine se simte expert ne vorbeşte Mişu Rădulescu, aşa cum îi spun colegii şi prietenii.

În calitate de coordonator editorial la TVR MOLDOVA, ai petrecut mult timp în Republica Moldova și cunoști din interior dinamica socială și politică. În contextul alegerilor parlamentare care se apropie, cum vezi parcursul democratic și european al Republicii Moldova, care sunt principalele trăsături ale societății moldovenești în acest moment de răscruce?

M.R.: În mod categoric, este un moment de răscruce pentru Republica Moldova. Încă unul, am putea spune, la scurt timp după alegerile prezidenţiale şi referendumul din toamna anului trecut. Atunci, opţiunea europeană a avut câştig de cauză, dar la limită. Este o fotografie care, în linii mari, se păstrează. Ea arată un electorat împărţit, aproape egal, în două tabere cu valori radical diferite. Unii vor consolidarea democratică a ţării, ceilalţi îşi doresc revenirea la modele autoritare sau oligarhice. De aici şi direcţiile spre care se uită cetăţenii: unii spre Vest, spre Uniunea Europeană, ceilalţi spre Est, spre Rusia. În aceste condiţii, nu este deloc o surpriză tensiunea enormă care se manifestă în societate, alimentată în special de operaţiunile masive de propagandă şi dezinformare venite pe filieră rusească. Pe reţele sociale sau canale media, oamenii sunt speriaţi cu privire la „relele" pe care le aduce apartenenţa la „Occidentul decadent". La acest gen de ştiri false se adaugă cele care zugrăvesc în termeni apocaliptici actuala guvernare. Republica Moldova a progresat în mod vizibil în ultimii ani, au apărut business-uri de succes, investiţii în învăţământ şi sănatate, s-au dezvoltat drumuri şi alte infrastructuri. Dar există în continuare niveluri ridicate de sărăcie, inflaţie, corupţie, ceea ce dă apă la moară contestatarilor puterii actuale. Practicile celor care vor s-o răstoarne spun însă totul despre modelul alternativ pe care îl propun: mită electorală şi plăţi pentru proteste destabilizatoare, fabrici de troli, dezinformare şi manipulare, spioni şi oligarhi în slujba Moscovei. Autorităţile de la Chişinău au învăţat însă să reacţioneze şi să sancţioneze aceste practici, multe dezvăluite şi cu ajutorul presei de investigaţie. Se fac arestări, se destructurează reţele, populaţia e informată constant. Şi mesajele politice ale taberei pro-europene sunt axate pe ideea avertizării cetăţenilor cu privire la pericolul reprezentat de oamenii ruşilor şi metodele lor. Ne aşteptăm, asadar, la o luptă crâncenă între pro-europeni şi pro-ruşi, bazată nu pe proiecte şi programe, ci pe frici. Pentru toţi concurenţii electorali, frica pare să fie cel mai eficient instrument de mobilizare la vot.

Pentru că ai vorbit de răscruce, modele sociale şi mentalităţi, să ne întoarcem puţin în timp şi să vorbim despre tine. Ai o diplomă de inginer, după ce ai urmat Institutil Politehnic Bucureşti. Cum priveai atunci, în anii ’80, statutul de „inginer”? A fost un vis al tău să devii inginer sau era mai degrabă una dintre puţinele opţiuni pe care le aveai la momentul respectiv? Dacă ai fi trăit în perioada comunistă, ţi-ai fi pus cu mândrie pe uşă o etichetă cu ING. Mihai Rădulescu? :)

Mihai Rădulescu: Ca absolvent de liceu de matematică-fizică, Politehnica era o opţiune firească, de continuitate. Nu aveam un mare interes pentru o profesie tehnică, dar m-am dus „cu valul".  Dar, în niciun caz nu mi-aş fi pus pe uşă o plăcuţă cu „ING. Mihai Rădulescu", deşi ingineria era foarte bine cotată în epocă, iar familia... bineînţeles că era mândră de mine. În plus, din păcate, „a trebuit” să-i dezamăgesc când am luat un concurs la ziar. (râde) Am lăsat o slujbă respectată şi plătită binişor pentru a pătrunde în lumea care mă atrăgea ca un magnet, cea a informaţiei şi a cuvântului tipărit. Părinţii, bunicii erau cu toţii împotrivă. Îmi aduc şi acum aminte cuvintele lor: „Cum să laşi tu prestigiul de inginer?!" Apoi, cu dispreţ şi vădit confuzi: „Şi pentru ce, ca să fii ziarist?" Jurnalismul nu părea atunci o meserie adevărată. Mă rog, pentru unii nu pare nici acum... (râde)

Cum ai făcut trecerea spre presă? Cum a fost începutul şi ce te-a atras la jurnalism?

M.R.: Totul a început demult, în copilărie, cu vacanţele pe care le petreceam în Teleorman, la bunicul patern. Bunicul era preot, unul cu preocupări profunde în ceea ce privea societatea. Era la curent cu absolut totul, de la literatură la ziarele vremii. Între noi doi exista mereu un fel de „competiţie” – cine punea primul mâna pe publicaţii, inclusiv pe oficiosul PCR, Scânteia. Ştiam fiecare semnătură din pagina de ziar, ba chiar ajunsesem să recunosc autorul de la primele cuvinte. Cu toate astea, nu mă gândeam că ziaristica era o chemare. Şi oricum, jurnalismul nu era considerat a fi o meserie, aşa că, precum sute şi sute de alţi tineri ai vremii, am ajuns inginer, meseria fetiş a comunismului.

Dar pasiunea pentru ziare nu m-a părăsit nici în facultate. Tocmai avuseseră loc evenimentele din '89, la care am participat cu însufleţirea că schimb lumea (am fost la Intercontinental şi mă mândresc cu asta), ziarele noi apăreau unul câte unul, iar eu, la prima oră a dimineţii, intram la cursurile de inginerie, cu toată presa vremii sub braţ. Am terminat facultatea, eram de nouă luni inginer la Institutul de Cercetare şi Proiectare Mecanică Fină – cel mai mare şi mai important atunci -, părinţii se mândreau cu fiul lor, dar eu simţeam că ajunsesem acolo pentru că aceea era direcţia în epocă, nu pentru că îmi plăcea. Aşa că, în ciuda protestelor părinţilor,  în 1991, am făcut pasul spre presă, renunţând la un salariu bun şi la siguranţa carierei de inginer pentru „incertitudinea” unei perioade de probă la „Libertatea". A fost un risc, dar unul asumat, şi nu regret nicio clipă.

(w500) Mihai Radu

După patru ani de presă scrisă, în 1996 te-ai alăturat echipei TVR. Îţi mai aminteşti primul direct?

M.R.: Primul live nu se uită, mai ales când a fost unul cu peripeţii. Era într-o seară, când se desfăşura un exerciţiu de apărare civilă în Capitală şi urma ca eu să relatez despre simularea intervenţiei în caz de dezastru, de undeva din zona Unirii. Se filma cu carul de reportaj, iar eu n-aveam cască, deci n-auzeam emisia şi mi s-a spus că o să intru „la semn". Numai că, în momentul intrării s-a aprins şi un reflector puternic, aşa încât n-am mai văzut nimic în faţă. Degeaba dădea din mână colegul cameraman... „Nu văd semnul!" - am spus, dezorientat. Şi exact aşa s-a auzit şi pe post... După câteva secunde care mi s-au părut o veşnicie, am înţeles că sunt în direct şi am început să relatez. Nu pot descrie cum îmi simţeam inima! A fost o intrare memorabilă în lumea live-urilor, ce să zic... (râde!)

Care au fost momentele cele mai interesante sau încărcate de emoţie la care ai luat parte ca jurnalist?

M.R.: Am fost prezent la atâtea evenimente importante, remarcabile, încât aş putea spune, cu mândrie şi totodată cu recunoştinţă, că istoria s-a scris sub ochii mei. O să încerc, deşi mi-e foarte greu, să selectez câteva. Poate cea mai emoţionantă relatare a fost cea din octombrie 2002, când Patriarhul Teoctist a fost primit la Vatican de Papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul unei ceremonii minunate, în Piaţa Sfântul Petru, în uralele a 300 de mii de oameni. Apoi, relatarea din mijlocul unei alte mulţimi entuziasmate, cea aflată în Piaţa Revoluţiei din Capitală, la vizita lui George Bush din noiembrie 2002, cu celebra apariţie a curcubeului. Am avut şi momente mai puţin plăcute, dar la fel de memorabile din perspectivă jurnalistică, aşa cum au fost corespondenţele de la Mineriada din ianuarie 1999, de la Costeşti şi Râmnicu Vâlcea, când m-am numărat printre jurnaliştii agresaţi de mulţimea înfuriată, scăpată de sub control.

(w882) Mihai Radu

La Ştiri, unde lucrezi de aproape 30 de ani, ritmul este unul trepidant. Cum reuşeşti să-ţi păstrezi echilibrul între profesie şi viaţa personală?

M.R.: Ca o Balanţă ce sunt, am avut parcă dintotdeauna tentaţia echilibrului. Mă simt fericit când totul se îmbină armonios, ca un puzzle, în care fiecare piesă are rolul ei. Am preferat să refuz oportunităţi care mi-ar fi adus avantaje profesionale, dar mi-ar fi afectat viaţa personală. Pe de altă parte, nu toată lumea are norocul de a-şi practica meseria cu plăcere şi în timpul liber. Pentru un jurnalist la Ştiri, nevoia de a fi permanent informat este o condiţie obligatorie. Documentarea pentru ştiri o fac oricum permanent, dar nu o resimt ca pe o corvoadă, ci ca pe un hobby. Profesionalul şi personalul nu se exclud, ci se potenţează reciproc.

Cum e presa de astăzi faţă de cea de acum 30 de ani?

M.R.: Am avut şansa să intru în presă în anii ’90, ceea ce noi numim perioada romantică a jurnalismului. Era o explozie de libertate după decenii de cenzură, se scria cu pasiune, iar oamenii citeau cu nesaţ, apăreau titluri de publicaţii peste noapte. Astăzi, presa – nu doar cea scrisă – trăieşte sub asaltul reţelelor sociale. Dacă atunci ştirile false erau excepţii - ne amintim de faimoasa informaţie despre „găina care a născut pui vii"... - şi, în bună măsură, rezultatul unor stângăcii sau naivităţi, azi presa online e mult mai „ofertantă" în fake-news. Dincolo de orice, diferenţa majoră vine însă din pierderea capitalului de încredere în mass-media. Sigur, şi breasla are partea ei de vină, dar marea schimbare o aduce „democratizarea” informaţiei prin platformele sociale: oricine citeşte câteva rânduri pe internet se simte expert şi pune sub semnul întrebării profesionalismul. Suntem toţi experţi, deci nimeni nu e expert, nu? Ca urmare, nici jurnaliştii...

Nu trebuie însă să ne mire. Când asistăm la o revoltă generală împotriva expertizei, a specialiştilor, când meseria pierde teren în favoarea părerologiei, de ce ar fi rămas imună meseria de jurnalist?

Ce şanse are presa tradiţională să rămână relevantă şi credibilă într-o lume dominată de TikTok şi reţele sociale?

M.R.: Presa poate recâştiga relevanţă şi credibilitate dacă va reuşi să evite ispitele şi capcanele senzaţionalismului şi dezinformării „la modă". Asta înseamnă ca jurnaliştii să-şi respecte pur şi simplu „fişa postului", care reclamă verificarea informaţiei, echilibru, pluralism de opinii, investigaţie documentată etc. Jurnalismul are valorile şi rigorile lui, ca orice profesie. A le ignora, cum prea des se întâmplă în prezent, înseamnă a trece în tabăra părerologilor şi a postacilor de pe reţelele sociale.

Mai ai timp de… timp liber? Cum ţi-l petreci?

M.R.: Am multe hobby-uri, aşa încât ceea ce s-ar numi timpul liber, adică în afara serviciului, la mine e tot timp... ocupat. Îmi place să citesc, atât lectură utilă profesional, în special social-politică, cât şi beletristică. Îmi plac şi filmele - mai puţin serialele, pentru că dau dependenţă. Şi călatoriile - dar cui nu-i plac? O pasiune veche este să dezleg cuvinte încrucişate. Însă nu integramele banale atât de răspândite, ci rebusuri cu definiţii „grele", cu pistă falsă sau metaforice.

Îmi place enorm să fac sport şi am fost atras, în timp, de mai multe sporturi. De ceva vreme, m-am „restrâns" la tenis şi fotbal, pe care le practic săptămânal. Din când în când, reuşesc să particip şi la câte un cros de 10 km.

Într-un exerciţiu de imaginaţie, ce parteneri celebri ai alege pentru un meci de fotbal sau de tenis?

M.R.: La fotbal, mi l-aş dori coechipier pe cel mai bun din istorie. Pe Messi! Apoi pe Ronaldinho, ca un vechi fan al fotbalului brazilian ce sunt. Iar dacă m-aş întoarce mai mult în timp, aş fi vrut să joc alături de „viteziştii" din echipa Stelei, campioană europeană în 1986. La tenis, primii pe listă ar fi Nadal şi Federer.

 

sursă foto: TVR

 
Bach și breakdance, capodopere romantice și experiențe imersive inspirate de Klimt, azi, la „Festivalul Enescu”

Joi, 11 septembrie 2025, Festivalul Internațional „George Enescu” propune trei evenimente majore, fiecare cu propria identitate artistică și ...

Ferma: “Stejarii cresc peste tot....în Moldova!” | VIDEO

Comuna Miroslava, situată în Podișul Bârladului, pe malul Bahluiului, s-a remarcat recent prin organizarea unui târg dedicat meșteșugurilor ...

Sportul, antrenamentul invizibil al inteligenței emoționale

Activitatea sportivă are un impact profund și adesea subestimat asupra inteligenței emoționale, iar în ultimii ani tot mai multe studii și ...