Niculina Moica , președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, invitată la „Portret de excelență”

Atunci când am fost arestată am lăsat un fel de oameni și am găsit cu totul altfel de oameni. Cei doar cinci ani i-au schimbat. Colegii mei se temeau de noi, ne ocoleau. Era o atmosferă cumplită.

Portret de excelență

Din 21 octombrie 2023, în fiecare săptămână, TVR Cultural le propune telespectatorilor o serie de interviuri de colecție, realizate de Mihaela Olaru.

Avea 15 ani și jumătate când a fost arestată împreună cu alți colegi de generaţie pentru că înfiinţaseră „Uniunea Tinerilor Liberi”, o organizație care lupta împotriva regimului comunist. Era elevă în clasa a IX-a de liceu. La scurt timp după ea, a fost ridicat și tatăl său. Condamnați inițial la câte 20 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”, au fost grațiați 5 ani mai târziu. În perioada de detenție a trecut prin penitenciarele din Târgu Mureș, Jilava, Botoșani, Arad și Oradea. Este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România și unul dintre ultimii 1.000 de români supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste.

(w882) Niculina M

NICULINA MOICA, președinte Asociația Foștilor Deținuți Politici din România

... Lotul nostru a avut un furt de arme. Toate (arestatele) erau categorisite la crimă de uneltire împotriva statului, deci condamnări foarte mari. Deși la data procesului nu împlinisem 16 ani, mi-au dat 20 de ani condamnare muncă silnică … Ne-am trezit 19 persoane în boxă. Pe mulți dintre ei nu îi cunoșteam. Îi știam doar pe colegii de liceu și pe tatăl meu, care a fost implicat în lot și a primit tot 20 de ani…. Tata nu s-a implicat, dar fiindcă inițiatorul lotului ne era vecin şi venea pe la noi pe acasă... pe vremea aceea ascultam frecvent posturile de radio occidentale, iar la un moment dat ajunsese să asculte şi el cu noi. Era foarte interesant pentru regimul din vremurile acelea să facă loturile cât mai mari. Securitatea avea acest talent: să facă loturile cât mai pline de probleme, cu condamnări cât mai mari, pentru că asta se urmărea … Organizația Tineretului Liber a luat naștere datorită faptul că aveam un coleg care era mai mare ca noi cu vreo doi-trei ani, făcuse întâi o școală profesională, tatăl lui era medic și cred că a avut ceva probleme politice în spate... A vrut să facă o organizație. A venit la noi în liceu - fiind mai mare avea o oarecare influență asupra noastră. Ştia mult mai multe decât știam noi și i-a venit această ideea. El mai fusese implicat în niște chestii politice despre care noi nu am știut. Am aflat ulterior din dosarele de la CNSAS. Prima pe care a cooptat-o am fost eu, pentru că am avut ghinionul să-mi fie vecin. A început să vină pe la noi, să ascultăm posturile de radio. Împreună cu alți colegi, alți prieteni de-ai lui, s-au implicat și ei și s-a creat această Organizație, care a vrut să aibă și un statut. Era o atmosferă pe care nu o poate înțelege lumea în anii aceștia. În Timișoara a fost un lot mare de studenți arestați, pentru că au făcut această mișcare împotriva comunismului, imediat în zilele următoare Revoluției din Ungaria. Bineînțeles că au fost condamnări foarte mari și acolo. Așa a apărut această dorință de a face ceva tineretul, să se simtă și la noi că se mișcă lumea împotriva comunismului. Și printre ei am fost şi noi.

(w882) NICULINA M

... Ancheta a durat trei luni. Ne-au lăsat din iunie până la sfârșit de august, iar pe 11 septembrie a fost procesul, care a durat două zile. Avocatul meu s-a ridicat și a spus să se țină cont că sunt minoră. Asta a fost tot. Până și ei erau speriați. Dacă ne-ar fi apărat, intrau lângă noi. Altele au fost procesele în anii ‘40 – ‘50 când erau judecați marii noștri oameni politici şi aveau dreptul la apărare, pentru că încă mai era influența veche. Dar apoi, nu mai aveau voie să vorbească nimic. Am fost îngrozitor de impresionată şi îndurerată de faptul că mi-am văzut tatăl în boxă și mama între “spectatori”.

(w882) NICULINA M

...Ne mutau din penitenciar în penitenciar, în colonii de muncă. Şi Dobrogea și malul Dunării și țara au fost împânzite de penitenciare și de colonii de muncă. În perioada aceea, aproape din fiecare familie dispărea câte un membru. Arestările se făceau noaptea, ca să nu vadă lumea. Oamenii nici nu voiau să audă, erau speriați. Eu am crescut imediat după război, în perioada aceea cumplită; sunt născută în ’43. Toată lumea se temea, se schimba ţara, se schimbau oamenii în general. Începuseră mișcările politice, în sensul că începeau oamenii să intre la muncă în fabrici, apăruseră sindicatele, începuseră să se înscrie în partid. Și acei oameni sigur că acceptau situația mult mai ușor decât ceilalți, care erau duși în închisori, sau care aveau aparținători în închisori. Așa s-a făcut o scindare între oameni. Atunci când am fost arestată am lăsat un fel de oameni și am găsit cu totul altfel de oameni. Cei doar cinci ani i-au schimbat. Colegii mei se temeau de noi, ne ocoleau. Era o atmosferă cumplită … Am trecut prin 5 penitenciare … Jilava e o închisoare specială, a fost renumitul Fort XIII, e mai sub pământ. Era foarte rece, frig foarte mare, mâncare proastă, severitate. Am ajuns acolo în Ajunul Crăciunului şi a fost greu pentru că m-au băgat într-un izolator, după ce s-au făcut formele de înregistrare, până ne-au dat costumația aceea de penitenciar. M-au dus în izolatorul secției de femei și am stat acolo vreo săptămână. Nu știam unde sunt, nu mi-au spus nimic, nu mă întrebau nimic, doar că mă țineau acolo. A fost cea mai urâtă perioadă pentru mine și am suferit foarte mult. Târziu am realizat că era Crăciunul. Pe unde întorceam ochii, prin colțurile celulei, vedeam chipul mamei. A fost perioada cea mai urâtă pentru mine … Ne-au eliberat în etape. Eu am ieșit în iunie ’64, penultimul grup mai mare de deținuți. Pasul făcut peste pragul Penitenciarului din Oradea, am să-l țin minte câte zile oi avea. Aveam aproape 21 de ani. Tatăl meu a ieșit la vreo două, trei săptămâni după mine.

(w882) NICULINA M

... Am avut o familie de oameni modești, dar care au muncit foarte mult. Mama bucovineancă, tata ardelean. M-am născut în Ploiești, pentru că erau refugiați, Ardealul era ocupat. Ne-am întors în Ardeal odată cu eliberarea lui. Tata împreună cu familia lui erau împotriva comunismului pentru că nu suportau ideea de a te înscrie în tovărășii, în colectiv. Toată familia tatălui meu s-a ocupat de pământ, a iubit pământul și a avut ceva avere. L-au făcut, bineînțeles, chiabur pentru că era mult mai ușor, dacă aveai această etichetă, să fii urmărit, să-ți pună impozite, să nu ai niște drepturi. Noi nu aveam cartelă de pâine cum aveau alți oameni, pe vremea aceea. Erau tichete și la îmbrăcăminte. La toate acestea nu am avut dreptul.

Aveam radio pe vremea aceea. Nu multă lume avea aparat de radio și atunci se asculta la mine în casă posturile de radio occidentale. Eram mică, dar mă specializasem în a căuta postul respectiv. Așa am crescut. Mi se părea nedrept când îmi vedeam părinții cum se chinuiau să reușească, să facă ceva să le fie mai bine și tot timpul aveau piedici. Nu numai ei, toți ca ai noștri.

(w882) NICULINA M

... Am rămas uimită când mi-am citit dosarul. Am fost urmărită și era programat să fiu urmărită până în martie sau aprilie ‘90. Ultimul document pe care l-am văzut semnat de ei era 11 decembrie 1989. Nu eram o mare personalitate, eram o simplă fost deținut politic, un copil la vremea respectivă și totuși m-au urmărit tot timpul... Am trăit cu frică tot timpul, cu emoții. Mi-am crescut copilul cu frică, pentru că mă gândeam că o să-i fie interzis să studieze. Spre norocul meu a fost un copil bun. Am îndemnat-o să încerce o facultate unde nu i se cere dosar, iar atunci a făcut medicină. Cu multă frică, dar cu nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu a fost pentru noi cel mai mare ajutor. În rest, cu iertarea e puțin mai complicat. Se spune că e bine să iertăm, iar eu am spus mereu că nu nu mă răzbun pe nimeni, dar că iertarea este puterea și responsabilitatea lui Dumnezeu.

... Am vorbit mult prin școli și se ridică câte un copil care îmi spune că mama i-a spus că pe vremea lui Ceaușescu era bine, dovadă că lumea nu știe nimic sau nu voiește să știe despre acea perioadă când închisorile României au fost pline de deținuți, care s-au împotrivit regimului comunist. Noi vrem să nu se uite, pentru că există riscul să se repete. În special tinerii ar trebui să știe acest lucru. În școală ar trebui să se vorbească mai mult, să ni se dea libertatea să vorbim, să fim ascultați. Să apară cărțile, care sunt foarte multe pe piață, dar lumea poate nici nu știe - pentru că nu li se face publicitatea necesară. Sunt foarte multe lucruri de spus și este păcat pentru că este istoria țării noastre, pe care trebuie să ne-o asumăm cu bune și cu rele. S-au întâmplat și bune și rele, dar suntem noi, poporul român și ar trebui să ni le asumăm.

(w882) NICULINA M