Noile recorduri mondiale în unele sporturi sunt extrem de greu de atins, în timp ce în altele se întâmplă cu regularitate, așa cum a demonstrat recent extraordinarul săritor cu prăjina Armand Duplantis. Analizând recordurile din alte domenii, cum ar fi schimbările climatice, putem găsi o explicație.
În uralele mulțimii de la Campionatele Mondiale de Atletism din Tokyo, Armand „Mondo” Duplantis a sprintat pe pistă cu prăjina ridicată. Muzica ritmică atinsese punctul culminant, iar ovațiile deveniseră asurzitoare. Apoi, Duplantis a zburat.
Săritorul suedez cu prăjina și-a surclasat concurența, afirmându-și dominația într-una dintre cele mai tehnice discipline ale atletismului și stabilind un nou record mondial în această probă. Cu un salt de 6,3 m, Duplantis a câștigat al treilea titlu mondial consecutiv și, în mod uimitor, a doborât al 14-lea record mondial. În toate privințele, el ridică ștacheta din nou și din nou.
Acest lucru se întâmplă adesea în sport. Îmbunătățirile în alimentație, tehnică sau echipament pot aduce o serie de recorduri mondiale, în special în disciplinele tehnice precum săritura cu prăjina și în ciclism, unde micile ajustări fac o mare diferență. Progresele tehnice în probele de alergare au dus, de asemenea, la doborârea recordurilor în ultimii ani, scrie BBC.
În schimb, recordul mondial masculin la săritura în lungime a fost doborât o singură dată din 1968, când Mike Powell a sărit 8,95 m la Campionatele Mondiale din 1991, care au avut loc tot la Tokyo. Poate că am atins apogeul săriturii în lungime – o situație în care îmbunătățirea ulterioară este imposibilă, iar diferențele dintre performanțele unui atlet se reduc la „noroc” - vântul, cât de bine a dormit în noaptea precedentă și așa mai departe.
Ne referim la acest tip de situații ca fiind „staționare”, în sensul că tendința generală a comportamentului mediu este neschimbată. Având în vedere un sistem staționar, ne putem întreba cât de des ar trebui să ne așteptăm ca recordurile să fie depășite din cauza fluctuațiilor aleatorii. Un exemplu de sistem staționar pentru care dispunem de măsurători pe termen lung ar putea fi datele climatice din perioada preindustrială.
Recorduri care cad ca ploaia
Imaginați-vă că investigăm precipitațiile anuale în diferite orașe din întreaga lume, cu totaluri independente unele de altele și fără o tendință generală în comportamentul climatic. Precipitațiile din primul an în fiecare oraș sunt, prin definiție, un record. Dacă precipitațiile din al doilea an sunt independente de cele din primul, atunci, în medie, jumătate din orașe vor înregistra precipitații care le vor depăși cele din primul an, în timp ce în cealaltă jumătate nu. Deci, după doi ani, numărul mediu de recorduri în toate orașele este de unu plus jumătate.
În al treilea an, totalul trebuie să depășească ambii ani anteriori pentru a stabili un nou record. În medie, acest lucru se întâmplă doar în o treime din orașe, astfel încât, la sfârșitul celui de-al treilea an, numărul preconizat de recorduri este de unu plus jumătate plus o treime. Și astfel seria continuă. După 100 de ani, numărul preconizat de recorduri per oraș este de unu plus jumătate plus o treime plus un sfert... plus o sutime.
Acest set de fracții consecutive adunate este cunoscut în matematică sub numele de serie armonică, datorită legăturilor sale cu armoniile din muzică. Apare în tot felul de situații, de la testele de rezistență în industria construcțiilor la logistica din timpul războiului și de la amestecarea fiabilă a cărților de joc la numărul de autocolante pe care trebuie să le cumpărați pentru a vă completa albumul de autocolante.
Deși termenii pe care îi adăugăm devin din ce în ce mai mici, suma seriei armonice nu se stabilește la o valoare fixă, ci continuă să crească. În matematică, spunem că secvența este divergentă. Acest lucru este în concordanță cu intuiția noastră despre recorduri: chiar și în sistemele staționare, noi recorduri vor apărea în cele din urmă dacă așteptăm suficient de mult.
Dar, pe măsură ce timpul trece, creșterea sumei seriei armonice devine foarte lentă. Acest lucru poate însemna că frecvența recordurilor va scade dramatic în timp. Ne așteptăm la două recorduri în primii patru ani, apoi la o așteptare de aproximativ șapte ani pentru următorul, apoi la aproximativ 20 de ani pentru următorul și la încă 52 pentru cel de după acesta. După un secol, ne-am aștepta la aproximativ cinci recorduri în total și, după o mie de ani, la doar șapte.
Chiar și într-un sistem staționar, ne așteptăm în continuare la înregistrarea de recorduri, dar cu o frecvență din ce în ce mai mică. Răsturnând această idee, putem folosi datele privind frecvența cu care se înregistrează recorduri pentru a indica dacă un sistem este staționar sau nu.
De exemplu, datele climatice colectate pe parcursul a zeci de ani arată că recordurile sunt înregistrate într-un ritm alarmant, ceea ce sugerează că clima noastră se încălzește rapid și nu mai este staționară din cauza impactului pe care îl au oamenii asupra planetei prin emisiile de gaze cu efect de seră în atmosferă.
Ritmul în care sunt depășite recordurile de temperaturi ridicate scade mai lent decât se aștepta și a început chiar să crească în ultimii 15 ani. În schimb, recordurile de temperaturi scăzute s-au diminuat mult mai repede decât ar fi făcut-o într-un climat staționar. Ambele tendințe indică în mod clar o încălzire a climei.
Oamenii de știință utilizează raportul dintre frecvența reală a recordurilor și frecvența lor preconizată – așa-numitul raport al recordurilor – pentru a caracteriza amploarea schimbărilor climatice. În ultimii 15 ani, raportul recordurilor pentru evenimentele reci a scăzut sub 0,5, ceea ce sugerează că recordurile de frig sunt depășite de două ori mai rar decât ne-am putea aștepta. În contrast, până în 2020, raportul recordurilor de căldură a crescut peste patru, ceea ce sugerează că recordurile sunt depășite de patru ori mai des decât ne-am aștepta într-un climat neschimbat. Raportul recordurilor de căldură a atins 6,2 în 2024, cel mai cald an înregistrat, potrivit Organizației Meteorologice Mondiale.
Ce înseamnă acest lucru pentru sport?
În atletism, de obicei nu avem suficiente date pentru a ști dacă sporturile individuale au atins această stare staționară. Unele studii au susținut că datele privind performanțele sportive de vârf într-o serie de probe de atletism sugerează că ne aflăm la sau aproape de performanța fizică maximă și că ar trebui să ne așteptăm acum ca recordurile să fie depășite cu o frecvență din ce în ce mai mică. Alții susțin că performanța umană nu a atins încă nivelul maxim și va continua să se îmbunătățească.
Numărul de recorduri doborâte de Duplantis în ultimii ani sugerează că proba tehnică de săritură cu prăjina probabil nu a atins încă o stare staționară. În schimb, recordurile de lungă durată sugerează că săritura în lungime ar putea fi deja staționară sau chiar în regres.
Totuși, trebuie să fim atenți să nu tragem concluzii prea categorice cu privire la lipsa recordurilor într-un anumit sport. Recordul feminin la săritura în lungime a rezistat chiar mai mult decât cel masculin – atleta sovietică Galina Cistîiakova a sărit 7,52 m în 1988. Încercările moderne de a bate acest record nu s-au apropiat nici măcar de acesta.
Și înotul a înregistrat o scădere substanțială a ratei de doborâre a recordurilor după ce, în 2010, a intrat în vigoare interdicția privind costumele de înot din poliuretan de înaltă tehnologie. Așa-numitele „super-costume” reduceau rezistența la înaintare și creșteau flotabilitatea, ceea ce a dus la doborârea unui număr mare de recorduri în 2008 și 2009, când costumele erau permise, unele dintre recorduri rămânând valabile până în prezent. Faptul că rata de doborâre a recordurilor a început să crească din nou sugerează că îmbunătățirile tehnicii și ale mediului din bazinul de înot permit înotătorilor să continue să se perfecționeze pentru o perioadă de timp.
Uneori, însă, totul se reduce la indivizi extraordinari care împing limitele sportului. Înotătoarea americană Katie Ledecky a doborât 16 recorduri mondiale în timpul carierei sale și, la începutul acestui an, a stabilit un nou record la proba de 800 m liber. Cu 14 recorduri mondiale la activ, se poate spune că Duplantis este un alt atlet care stabilește noi standarde.
Dar, după Campionatele Mondiale din Tokyo din 2025, caracterizate de căldură și umiditate sufocante, președintele World Athletics, Seb Coe, a recunoscut că schimbările climatice ar putea obliga atletismul să-și regândească tradiția de a organiza evenimente în timpul verii. De remarcat este faptul că Duplantis a fost singurul care a doborât un record mondial la Tokyo. Având în vedere că trei sferturi dintre atleți au declarat că schimbările climatice și căldura au un impact negativ asupra sănătății și performanțelor lor în competiții, s-ar putea ca acestea în sine să modifice ritmul în care sunt doborâte recordurile atletice.
Sursă foto: Real Sports Photos/Shutterstock.com
