Nu cred că există român sau cineva care să fi trecut prin țara noastră și să nu fi gustat unul dintre cele mai reprezentative produse românești.
Vreme bună sau rea, iarnă sau vară, ger, ploaie sau ”caldură mare, mon cher”, pandemie sau nu, mare sau munte, București sau oricare alt loc din România, bogați sau săraci, femei sau bărbați, copii sau tineri. 1 mai, 1 decembrie sau petreceri, nunți, botezuri, cununii. Nu cred că există român sau cineva care să fi trecut prin țara noastră și să nu fi gustat unul dintre cele mai reprezentative produse românești: micul. Mai mare sau... mai mic, cu carne de porc, vită sau oaie, făcuți pe grătar la aragaz în bucătărie, la terase de top sau... la cele din Obor, la malul mării sau într-o poiană la munte, micii au fost și vor rămâne o emblemă a noastră, a românilor. Cu niște ani în urmă, am trecut prin momente de cumpănă din cauza interzicerii în Uniunea Europeană a folosirii bicarbonatului de sodiu în rețetele produselor de carmangerie. Iar micul nostru românesc risca să fie... în afara legii. Dar mai marii societății din 2014 au reușit să îmbuneze oficialii Comisiei Europene și astfel, gustarea noastră cea de toate zilele, nu a trecut în ilegalitate. Cum, de ce sau cine i-a invetat? De unde au apărut? Când au apărut? Există istorioare despre mititeii cu muștar, o felioară de pâine sau chiflă și un țap de bere. Și cele ale micilor sunt pline de controverse, adevăruri sau povești urbane mai mult sau mai puțin încâlcite, despre proveniența și apariția lor pe teritoriul nostru.
Legenda mititeilor începe undeva prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În inima centrului istoric al Bucureștiului, unde astăzi abundă de restaurante și terase moderne, exista pe strada Covaci la nr. 3, o băcănie. Fondatorul, George I. Ionescu a devenit, în timp, unul dintre cei mai cunoscuți comercianți, în special cu zahăr. Și-a extins afacerea în d’ale cârciumăriei. Și-a luat ajutoare doi nepoți, frații Iordache. Iar magazinul s-a transformat în cârciuma numită ”La trei frunze de viță”. A construit o baracă din lemn, cu terasă acoperită de rogojini, în care, atunci când intrai, trebuia să te apleci. Un local obișnuit, care aducea mai mult a tavernă sărăcăcioasă. Dar prețurile erau accesibile, iar calitatea produselor era respectată cu strictețe. Localul a rămas pe mâna unuia dintre frații Iordache. L-a gospodărit cum se cuvine și nu ducea lipsă de mușterii. Avea în meniu cârnați picanți, după o rețetă doar de el știută. Cârciuma ”La Iordache” ( denumită și ”La o idee”) a devenit căutată, fiind vizitată de scriitori și nume importante ale vremii. Printre aceștia, s-a aflat și Nae Orășeanu, boem celebru al Bucureștiului de altă dată, ziarist de satiră. Spirit pamfletar, a condimentat bucatele și băuturile cu denumiri precum ”o naturală”, ”o idee”, ”o baionetă” sau ”patricieni” - cârnații și ”un taifas” - cafeaua turcească. Într-o seară aglomerată, Iordache a rămas fără mațe pentru cârnați. Soluția salvatoare ? A micșorat cărnații și i-a pregătit pe grătar, fără învelișul protector. Orășanu, pamfletar prin excelență, un obișnuit al localului, le-a găsit denumirea de ”mititei”. Produsul nou descoperit a devenit celebru, iar crâșmarul Iordache și vedeta sa culinară au reprezentat România la expoziția Mondială de la Paris din 1889.
Există și o anecdotă despre mititei. Se spune că între cele două războaie mondiale, când avioanele nu erau dotate cu aparatură de orientare de înaltă performanță, reperul aviatorilor, atunci când se apropiau de București, era fumul și mirosul specific al micilor aflați pe grătar.
O altă poveste, ne aduce în atenție metoda perfectă de prelucrare a produsului gastronomic atât de popular. O rețetă de la 1920, păstrată în biblioteca Academiei Române, spune că micii provin din Balcani, mai exact din Serbia. Ea a fost trimisă de proprietarul de atunci al restaurantului ”Carul cu Bere” către un prieten apropiat, divulgându-i, în cele mai mici amănunte modul de preparare, cantitatea și calitatea condimentelor, dar și a cărnii.
Cu toate acestea, se știe ca micii sunt un produs gastronomic pe care îl descoperim și în Turcia, Albania, Bosnia, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Croația sau Grecia. În fiecare țară există o rețetă tradițională de pregătire a lor și o denumire specifică. Așa că... putem spune că produsul aflat sub denumirea de mic este tipic românesc, simbolul nostru nelipsit de la petreceri.
Poate că astăzi, când lumea mănâncă sănătos, când suntem ”bombardați” cu spoturi în care ni se spune să reducem cantitatea de zahăr, sare sau produse care nu fac bine organismului, oamenii au micșorat numărul micilor consumați la masă. Cu toate acestea, nu cred că există cineva care să nu fi încins grătarul în curte sau, plecat în concediu, la mare sau la munte, să nu fi mâncat, precum personajele lui Ion Băieșu, Tanța și Costel, într-o gară, ”unu... maxim doi”.
ALICE SĂCEANU
Sursa foto: http://promenada-culturala.ro/micul-nostru-mic/
sursa foto: http://profesoara47.blogspot.com
