Care este responsabilitatea socială a mass-mediei în perioada pandemiei este tema centrală a interviului realizat de Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional, cu Mihaela-Alexandra TUDOR.
Până în 1990, comunicarea nu avea în România statut de disciplină universitară, era însă fragmentar recunoscută ca obiect de studiu al altor științe sociale (psihologie, sociologie, lingvistică etc.).
Mihaela-Alexandra TUDOR este una dintre strălucitele reprezentante ale tinerei școli românești de cercetare în comunicare.
Performanțele sale științifice și în plan academic se măsoară în 3 premii pentru cercetare, cooptarea în peste 40 de comitete științifice ale unor conferințe internaționale și reviste științifice de pe tot globul. Conferențiar universitar doctor abilitat să conducă doctorate la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, din ianuarie 2020, Mihaela-Alexandra TUDOR este aleasă director adjunct al Centrului de Cercetare “Comunicare, Resurse Umane și Intervenția Socială” (CORHIS).
Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:
Școala franceză de comunicare face distincția dintre comunicare și informare. În ceea ce privește pandemia, ce prevalează, comunicarea sau informarea? În ce medii de comunicare?
Conf. univ. dr. habil. Mihaela-Alexandra TUDOR
Interesant punctul de plecare al triplei dumneavoastră întrebări. Informația este o formă de materie primă a comunicării, cunoașterea, dacă vreți, sub toate formele ei, scrisă, orală, audiovizuală (depinde de suport). În acest context, subiectul pandemiei COVID-19 devine un eveniment mediatic cu drepturi depline, care se supune logicilor mediatice, complexe, combinând evident informare și comunicare în plin fenomen de mediatizare. Mă explic. Toate sferele vieții noastre sunt impregnate de ubicuitatea mediatică. Tehnologiile digitale, noile media emergente (rețele sociale, media digitale etc.) fasonează viața noastră, societățile actuale, în rău sau în bine. Trăim într-o paradigmă a mediatizării, într-o media-life, adică într-o reconfigurare prin dependență crescândă de tehnologiile informării și comunicării care mediază/mediatizează viață noastră cotidiană. Așadar, materia primă a informației/informării „științifice” legate de coronavirus este cvasi-imposibil de găsit în stare pură pentru că este supusă mediatizării, acestui metaproces care are același impact și dimensiuni ca și globalizarea și prin care media devin parte integrantă din corpul social, economic, politic, cultural, științific și chiar uman.
Se vorbește la nivel de proiecte și decizii guvernamentale, în diverse state, de tracking digital al persoanelor, pentru a determina cine este în contact cu bolnavi de COVID-19 sau potențial infectați, pentru o depistare în masă. Cum toate media mainstream, clasice, trec acum mai mult ca niciodată prin transformarea digitală, cum toată viață noastră trece acum, cu izolarea și distanța fizică, prin media emergente digitale (precum Facebook, Youtube, Instagram, Twitter...), este o evidență că această criză pandemică nu poate fi separată de noile media, și că aceste media creează utopii și distopii „sanitare” pe baza informației științifice și cu participarea tuturor actorilor științifici (experți, medici, virusologi, imunologi, chimiști, laureați ai Premiului Nobel....) al căror discurs este amalgamat cu conținuturi din alte domenii, distorsionat sau bruiat, sau pur si simplu adaptat la logicile omogenității mediatice...
Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:
Care sunt rolurile sociale asumate de media în context de criză pandemică?
Conf. univ. dr. habil. Mihaela-Alexandra TUDOR
Media sunt prin definiție sociale pentru că strâng mase de oameni. Problema de miză cred că este aici construcția și menținerea prin media a coeziunii și solidarității sociale, a spiritului de sprijin colectiv. Și miza aceasta constă, în principal, în ce „pedagogie” aleg media mainstream să facă și cum se aliniază algoritmii tehnologiilor digitale la această pedagogie. Practic, este vorba despre două tipuri de selecție de mesaje pe scara „mai degrabă pozitive” sau „mai degrabă negative”, o selecție clasică, a media clasice, și una „algoritmică”, a media digitale. Pedagogia pozitivă este până acum, o formă eficace de construcție și menținere a solidarității și coeziunii sociale. Însă, în toată istoria comunicării de masă, senzaționalul, „negativul”, este modalitatea cea mai utilizată în construcția evenimentului dorit, prizat și care face „actualitatea”.... Este o chestiune, până la urmă, de responsabilitate socială și etică mediatică jurnalistică, greu de ținut în frâu în contextul noilor media.
Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:
Tehnologiile digitale și-au dovedit forța și potențialul. Care sunt principalii actori comunicaționali? Care este legitimitatea lor? Cum își construiesc credibilitatea?
Conf. univ. dr. habil. Mihaela-Alexandra TUDOR
Mainstream media și-au pierdut din credibilitate. Și lupta strategică este, într-un fel, recâștigarea acestei credibilități. Spuneam într-o cercetare de-a mea că problema autorității (că este vorba despre cea a media sau a instituțiilor) este în dificultate. Autoritatea s-a „uberizat” adică s-a dezinstituţionalizat.
Autoritate pot face astăzi influencerii, instagramerii, bloggerii, personalități construite prin noile media, care devin legitime și surse de credibilitate pe fondul acesta, dramatic pentru societatea noastră actuală confruntată cu o criză pandemică, unde vocea, înainte considerată „rațională” a instituțiilor nu se mai aude. Pe undeva, decredibilizarea acestora (echivalentă cu decrediblizarea puterii, a statului, a liderilor aleși, a înseși democrațiilor noastre) este legitimă, iar media digitale au ajutat mult la construirea de voci alternative, „din rândul poporului”. Însă, problema apare atunci când legitimitatea „noilor autorități”, acești „profeți” ad hoc, în loc să conducă la o revoluție adevărată, conduce la o Jacquerie. Și Jacqueria nu reformează sisteme, ci favorizează, în cazul nostru, actori comunicaționali de moment, populiști, „inculți” care nu posedă expertiză, însă posedă „scena mediatică” alternativă. De aici, este ușor de imaginat circulația teoriilor conspirației și a altor scenarii care abundă acum în media în plina criză COVID-19.
Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:
Tehnologiile digitale au preluat o parte din comunicarea socială. Cum vedeți în acest context raporturile dintre spațiul public și spațiul virtual? Există un spațiu public virtual?
Conf. univ. dr. habil. Mihaela-Alexandra TUDOR
Nu cred că trebuie să ne ferim să vorbim despre spațiul public virtual. Virtual nu este opusul realului. Virtual este, așa cum spunea Pierre Lévy, un spațiu al potențialului care de-abia așteaptă să se actualizeze. Iar spațiul public online se actualizează continuu, cu diversitatea sa de actori, de probleme și de noi forme de dezbatere. Chestiunea aici cred că se pune mai degrabă în termeni de frontiere între spațiul public și privat. Spațiul public virtual șterge cumva aceste frontiere dintre ceea ce numim spațiul privat, domestic, și cel public, agoric. Și această ștergere de frontiere ne readuce în discuție problema vieții intime, până unde dăm acces la viață noastră intimă. Mai există un spațiu intim? Sau intimul este parte din spațiul public virtual?
Criza pandemică COVID-19 a impus izolarea în spațiul intim. Însă, acest spațiu intim a devenit deja public și nu pentru că dormitoarele, sufrageriile, bucătăriile, casele noastre sunt pe Internet. Ele sunt la TV, la radio, pe Facebook sau Instagram, dar, mai ales în discursul public. În acest context, ce mai rămâne din spațiul privat, intim? Aici aș vedea o discuție serioasă în problematizarea spațiului public virtual legată direct de chestiunea trackingului și a libertăților. Până la urmă, în ce măsură decizia dumneavoastră de a pune o fotografie pe Facebook cu bebelușul abia născut, în plin COVID, este mai legitimă decât trackingul? Vedeți, răspunsul nu este ușor.
Interviu de Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional
