Cheia sub preș și ușa mereu deschisă, cheia de gât și vecinii care își supravegheau copiii și locuințele - obiceiuri urbane din România de acum o jumătate de secol. Dar și practici comune în spațiul est-european. Descoperim împreună de ce le-am avut și ce însemnau.
În anii '70 și '80 din secolul XX, peisajul urban al României și al multor țări din Balcani era marcat de un paradox: o societate sub control strict, politic și polițienesc (atunci Miliție, nu Poliție!), dar cu o cultură vie a vecinătății și a încrederii. Două gesturi - precum lăsarea cheii sub preșul de la intrare și purtatul cheii la gât de către copiii familiei - sunt ilustrări ale modului în care oamenii își gestionau viața privată și relațiile sociale. Aceste obiceiuri nu însemnau neglijență sau pauperitate, ci erau semne ale socializării din codurile nescrise, dar înrădăcinate ale comunității.
În orașe, unde blocurile de locuințe erau simbolul vieții moderne, lăsarea cheii sub preșul de la intrare era o practică des întâlnită, mai ales în rândul familiilor cu copii. Era o soluție pragmatică la problemele logistice ale unei familii active. În lipsa telefoanelor mobile, a interfoanelor sau a sistemelor de acces controlat, a camerelor de supraveghere video etc., această metodă îi asigura accesul în casă copilului care se întorcea de la școală, fără a deranja vecinii sau a aștepta pe scară să revină un adult din familie. Era un act de încredere nu doar față de vecini, ci și față de toată comunitatea din scara blocului, care, prin prezența sa, oferea o formă de protecție.
Practica era adesea însoțită de o comunicare între vecini, un fel de „știu eu că e cheia lui Daniel acolo, dar și Daniel știe că eu știu, deci e în regulă". În acest sistem, preșul devenea un punct de comunicare pasivă, un loc de refugiu secret al cheii, cunoscut de cei apropiați și, teoretic, ignorat de străini. Era un act de vulnerabilitate asumată, dar bazat pe o siguranță socială solidă, trainică prin reciprocitate.
Pe de altă parte, purtatul cheii la gât pe un șnur era un alt obicei emblematic și a fost o marcă a copilăriei în acea perioadă - Generația cu cheia de gât. Cheia era un simbol al independenței, o dovadă că aveai responsabilitatea de a deține și a folosi un obiect de valoare. Era, de asemenea, un sistem de securitate personal: cheia era mereu la îndemână, mereu sub supraveghere.
Acest obicei mai ilustrează un transfer de responsabilitate de la părinți la copii. Copiii erau învățați să aibă grijă de ei înșiși, să-și asume rolul de „stăpân" temporar al casei. Societatea încuraja o formă de autosuficiență timpurie în care tinerii se descurcau singuri, mergând prin oraș și având grijă de bunurile familiei.
Amintiri din copilărie: în vara anului ‘84, când gimnastele care reprezentau România luau medalie după medalie la probele susținute la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, toate fetițele de pe scara noastră ne adunam în fața blocului - pe bara de covoare făceam exerciții la paralele, pe iarba de sub frânghiile de rufe făceam roata, în capul nostru fiind exerciții la sol, iar pe bordurile din jurul grădinițelor cu flori susțineam probele la bârnă. Pe podium, medalii deveneau cheile noastre de la gât: cele mai strălucitoare erau medaliile de aur, cele argintii se acordau, evident, locului II, iar cheile cu un luciu arămiu însemnau bronzul.
Pe lângă chei, viața urbană a anilor '70-'80 era presărată cu o serie de alte obiceiuri precum lăsarea ușilor de la intrarea în bloc deschise (Acest lucru facilita accesul vecinilor, al poștașului sau al copiilor care se jucau, era un simbol al încrederii reciproce și al unui sentiment de securitate colectivă, scara blocului era un spațiu comun extins, un loc de socializare și de joacă pentru copii) sau schimbul de produse și servicii între vecini (De la o ceașcă de zahăr sau mălai până la o mână de ajutor la o reparație, vecinii formau o rețea de sprijin reciproc, cu atât mai prețios în condițiile unei aprovizionări precare așa cum era în acea perioadă).
Aceste obiceiuri nu sunt niște ciudățenii ale trecutului, ci micile oglinzi ale unei epoci. Ele ne spun povestea unei comunități care, în ciuda constrângerilor, a reușit să-și construiască propriile sisteme de încredere, responsabilitate și solidaritate. Ele demonstrează cum, în absența tehnologiei moderne, am învățat să ne bazăm pe legături umane pentru a ne face viața mai ușoară și mai sigură.
Aceste practici nu au fost specifice doar României. Datorită contextului istoric și social similar, aceste practici se regăseau și în alte țări din fosta Iugoslavie (precum Serbia, Croația, Slovenia) și, în general, în multe țări din Europa de Est aflate sub regim comunist.
Există mai multe explicații posibile pentru specificul omogen al acestor obiceiuri urbane de la sfârșitul secolului XX în această parte a lumii.
În primul rând, urbanizarea rapidă. Majoritatea acestor țări au trecut printr-un proces accelerat de industrializare și urbanizare după cel de-al Doilea Război Mondial. Oamenii au fost forțați, din motive economice mai ales, să se mute de la sate la orașe, unde au fost construite cartiere întregi cu blocuri de locuințe, ceea ce a creat o nevoie de adaptare socială.
Apoi, comunitatea s-a așezat de la sine, pentru a se ocupa eficient de propriile nevoi sociale: în ciuda regimului autoritar, în multe comunități de bloc s-a dezvoltat un puternic sentiment de solidaritate. Vecinii se cunoșteau, se ajutau și formau o rețea de siguranță socială informală. Lăsarea cheii la vedere era un semn al acestei încrederi și al faptului că „toată lumea știe de toată lumea".
Nivelul tehnologiei din acea epocă a condus, de asemenea, la aceste practici: alarmele, interfoanele etc. nu existau ori erau inaccesibile pentru oamenii din blocul socialist. Și atunci, familiile recurgeau la soluții simple și se bazau pe încrederea în comunitate, pentru a-și proteja locuințele.
În esență, aceste obiceiuri erau o expresie a ingeniozității și a solidarității umane în fața constrângerilor impuse de sistemul politic și de lipsa tehnologiei moderne. Ele reprezintă un capitol esențial al antropologiei urbane din perioada comunistă, un amestec de pragmatism, încredere comunitară și adaptare la un stil nou de viață.
În vara lui 2025, la cazarea de pe malul estic al Adriaticii, comunicarea cu gazda a inclus fraza: „Cheia este sub preș, iar la plecare o puteți lăsa tot acolo". Cartierul, strada și felul în care se lăsa liniștea noaptea transmiteau pace și încredere, deci am recurs la aceste gesturi fără ezitare. Nu știu acum dacă preșul cu cheie sub el e de pus pe seama Balcanilor, al turcilor, al socialismului remanent sau al urbanului mic nemuritor, dar amintirile din copilărie sau poate din vârsta de aur a traiului nostru pe această lume s-au lăsat descuiate cu această cheie regăsită la locul știut.