De ce viaţa, în timpul pandemiei, ne apare ca ceva SUPRAREALIST ? Este o întrebare pe care şi-au pus-o psihologi, sociologi şi chiar oameni de ştiinţă.
Londra în carantină: Cum realul devine suprarealist; E ca un vis în plină zi: Studenţii internaţionali descriu măsurile suprarealiste luate împotriva pandemiei; Scenă suprarealistă: Meci de fotbal de cartier întrerupt de un elicopter militar; Să urmăreşti criza provocată de pandemie din spaţiu e o experienţă suprarealistă, spune o astronaută de pe Staţia Spaţială Internaţională… sunt doar câteva titluri de ştiri de pe mapamond din această perioadă.
Cuvântul suprarealism vine din franceză, unde a fost inventat de poetul şi scriitorul Guillaume Apollinaire. El şi-a subintitulat drama Les Mamelles de Tirésias - o dramă suprarealistă în două acte şi un prolog.
În manuscris folosise termenul supranaturalist, dar îl înlocuieşte cu suprarealist. “Pentru a-mi caracteriza drama, m-am folosit de un neologism, care îmi va fi iertat, deoarece mi se întâmplă rar”. Îl utilizează, apoi, şi în programul Parade din 1917. Ulterior, îl prezintă pe Pablo Picasso ca fiind “fondatorul suprarealismului”, “o mișcare de artă în profunzime”.
Guillaume Apollinaire (26 august 1880 – 9 noiembrie 1918)
Foto: Wikipedia
„Coregrafia și muzica sunt arte suprarealiste, deoarece realitatea, pe care o exprimă, depășeşte întotdeauna natura.” spunea Apollinaire într-o scrisoare către Léonide Massine, din 21 mai 1917.
Întâmplător, el avea să-şi piardă viaţa tocmai în timpul unei pandemii, cea de gripă spaniolă din 1918.
La începutul secolului XX s-a format mişcarea suprarealistă al cărei lider era André Breton, cel care publică, în 1924, primul său Manifest al Suprarealismului.
Numele a fost “un omagiu adus lui Guillaume Apollinaire, care murise de puţină vreme, şi care, de mai multe ori, ne părea a fi supus unui extaz de acest fel. (…) Soupault şi cu mine numim suprarealism noua manieră de expresie pură pe care o ţineam încă pentru noi şi de care eram nerăbdători să-i facem să beneficieze şi pe prietenii noştri”.
De obicei, folosim suprarealist referitor la un artist precum Pablo Picasso sau Salvador Dalí, însă termenul s-a extins şi la evenimente asemănătoare ca atmosferă celei din picturile suprarealiste.
Pe 11 mai s-au împlinit 116 ani de la naşterea lui Salvador Dali.
Foto: biography.com
Într-un fel arătau primele zile de primăvară prin ochii şi mâna lui Dali, şi iată cum arătau primele zile de primăvară din 2020, în vremuri de pandemie: aceeaşi atmosferă suprarealistă.
Început de primăvară într-un Bruxelles pustiu
Foto: Corina Pascu
O situaţie este suprarealistă atunci când este bizară şi dificil de înţeles, ca ceva ce se întâmplă într-un vis. Şi ce poate fi mai bizar decât să vezi, în secolul 21, străzile marilor metropole ale lumii pustii, medici îmbrăcaţi ca în filmele SF, drone care survolează şi supraveghează oraşele, cadavre depozitate în camioane frigorifice?
Tineri care se căsătoresc cu masca pe faţă, bunici care îşi văd nepoţii prin geam, rude care îşi iau rămas bun de pe un pat de spital, prin telefon.
Aşa arată dragostea în timpul pandemiei. Nu se poate să nu-ţi zboare gândul şi la Dragoste în vremea holerei, romanul lui Gabriel García Márquez: „Când mă gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu mor din dragoste!”
Şi revenind la întrebarea de început "De ce viaţa în timpul pandemiei pare ceva suprarealist şi cum putem scăpa de acest sentiment?", aşa cum spun cei care studiază fenomenul, pandemie nu este un cuvânt pe care să îl putem folosi cu uşurinţă, are implicaţii profunde: economice, sociale, politice, şi, nu în ultimul rând, psihologice.
“Pandemia înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi.” - spune celebrul acum epidemiolog american Anthony Fauci, consilierul expert în boli infecţioase al lui Donald Trump (citat de time.com).
Psihiatrul pediatru Fredrick Matzner, care a studiat şi şocul psihologic în urma atentatelor din 11 septembrie 2001 (citat de wired.com), spune că: „noi, oamenii, suntem construiţi să căutăm în jurul nostru tipare și să ordonăm astfel haosul.”
Însă acum „ne simţim blocaţi în prezent, nu ne putem planifica viitorul”.
Iar sociologul Elena Portacolone de la University of California din San Francisco, ne sfătuieşte „Să încercăm să ne păstrăm obiceiurile, căci astfel ne vom simţi mai puţin dezorientaţi. Aşa e mai puţin suprarealist.”
Reaminteşte totodată principiile yoga, pe care ea însăşi o practică: „Încearcă să îţi simţi picioarele!” Sau, cum spunem când cineva are un vis urât: Ciupeşte-te!
***
CRISTINA DĂNILĂ
Autor grafică: Ioana Dănilă
