„Porniră a se naşte în cei scăpaţi cu viaţă felurite temeri şi închipuiri, care îi făceau pe toţi să urmărească aceeaşi ţintă neomenoasă şi haină, aceea de a fugi şi de a se înstrăina de cei atinşi de boală şi de lucrurile lor.” (G. Boccacio, Decameronul)

 

“Decameronul” lui Giovanni Boccacio, scris cu aproape şapte sute de ani în urmă, este, potrivit sondajelor, una dintre cele mai citite cărţi în ultimele luni. Se află pe primul loc în lista cu cele mai vândute creaţii din literatura italiană de pe un cunoscut site de vânzări online! Iar un site pe care poate fi accesată şi versiunea digitală a cărţii a înregistrat o creştere bruscă a traficului. De unde vine această creştere bruscă a interesului?

“Decameronul” este o excepţională mărturie a moravurilor vremii, dar şi a vieţii în timpul unei epidemii. Iar imaginile suferinţei umane de azi nu diferă prea mult de cele din Evul Mediu. În limba română avem la dispoziţie o traducere deosebit de iscusită, cea a poetei şi traducătoarei Eta Boeriu.

Boccacio şi-a scris cartea între anii 1349 şi 1353, în timp ce se afla în Florenţa. Începe prin a descrie împrejurările în care se aflau în oraş cele zece personaje.

“Mi-am pus în gând să povestesc o sută de poveşti ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veţi vrea să le numiţi, istorisite în zece zile de către o preacinstită ceată de şapte doamne şi trei tineri care s-au întovărăşit pe vremea păcătoasă a molimei de odinioară.”

“Decameronul”, Giovanni Boccacio

Sursă foto: Wikimedia Commons

Ciuma era molima care răvăşea Florenţa.

“În cinstita si măreaţa cetate a Florenţei, mai mândră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare”. Boccacio povesteşte cum “se întindea de la bolnavi la sănătoşi”, dar “nu trecea doar de la om la om”, ci şi la animale. Descrie cu lux de amănunte simptomele bolii, teama care creştea pe zi ce trece şi suferinţa, atât cea fizică, cât şi cea psihică.

“Oamenii mureau nu numai fără să aibă în preajmă femei care să-i bocească, dar erau mulţi şi dintr-aceia care se petreceau din viaţă fără de niciun martor.”

Unii credeau că o viaţă cumpătată era soluţia pentru a scăpa de boală, alţii “trăiau departe de ceilalţi, şi, adunându-se în case pe unde nu erau bolnavi, se închideau acolo”.

“O mulţime de femei şi de bărbaţi îşi părăsiseră oraşul, casele, aşezările, tot rostul lor şi rudele, şi prinseră a căuta adăpost la ţară.”

Sună familiar, nu-i aşa?

S-a estimat că epidemia a ucis aproximativ 60.000 de oameni, aproape jumătate din populaţia Florenţei. Printre aceştia, tatăl lui Boccacio şi mama sa vitregă. De altfel, Moartea Neagră făcea ravagii în Europa secolului al XIV-lea. Izvoarele vremii spun că a fost adusă în Europa din Mongolia, iar, după aceea, aproape 25 de milioane de oameni, o treime din populaţia Europei, au fost ucişi de cumplita maladie.                               

În italiană quarantina înseamnă 40 de zile, termen extins pentru a desemna perioada de izolare necesară pentru prevenirea răspândirii unei boli infecţioase.

Istoria carantinei începe în oraşul Ragusa, Dubrovnik din Croaţia de azi, primul oraş din lume care a elaborat şi pus în practică o legislaţie pentru carantină.   

Pe 27 iulie 1377, consilierii oraşului votau legea Veniens de locis pestiferis non intret Ragusium vel districtum: “Cei care sosesc din zone infectate cu ciumă să nu intre în Ragusa ori în districtul său decât dacă au petrecut anterior o lună pe insula Mrkan sau în orașul Catvat, în scopul dezinfectării.”

În plus, locuitorilor le era strict interzis să îi viziteze pe cei care soseau din zonele infectate de ciumă. În 1390 a fost înfiinţat în oraş primul birou permanent de sănătate.

Exemplul a fost urmat şi de alte localităţi ca Milano şi Veneţia. Corăbiile erau obligate să stea în carantină înainte de a intra în port, iar în 1423 guvernul veneţian a dispus izolarea bolnavilor pe două insule, Lazzaretto Vechio şi Lazaretto Nuovo. Medicii, care îi tratau pe cei atinşi de ciumă, se protejau cu ajutorul unor măşti confecţionate special.

Medic veneţian în timpul epidemiei de ciumă

Sursă: Wikimedia Commons/Jan van Grevenbroeck, Museo Correr, Veneţia

Pentru prima dată erau conştientizate noţiuni ca perioadă de incubaţie, distanţare socială şi carantină. În oraşele afectate de epidemii au fost stabilite perioade diferite pentru carantină: 8, 30, 40 sau chiar 80 de zile. Însă, ideea de bază era izolarea bolnavilor şi a celor presupuşi ca fiind infectaţi.

Încă ceva interesant din istoria distanţării sociale şi a carantine: se spune că Isaac Newton a făcut unele dintre marile sale descoperiri chiar în timpul epidemiei de ciumă din 1665, pe când era student la Cambridge şi campusul universităţii a fost închis. Drept dovadă că nimic nu e întâmplător şi totul are un rost…

Un alt roman foarte citit în ultima perioadă, inclusiv de italieni, este „Ciuma” lui Albert Camus. Acţiunea romanului, publicat în 1947, se petrece în timpul unei epidemii izbucnite în oraşul algerian Oran.

“Cum poţi să-ţi închipui, de pildă, un oraş fără porumbei, fără arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foşnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem totul? Schimbarea anotimpului nu se citeşte decât de pe cer.”

La fel de familiar… Camus ne ajută să înţelegem psihologia umană în timpul unei asemenea încercări.

“Toţi aveau un aer de neîncredere. Din moment ce fuseseră despărţiţi de ceilalţi, asta nu era fără justificare şi aveau înfăţişarea celor care îşi caută justificările şi care se tem. (...) Dar cel mai rău, scria Tarrou, este că sunt nişte uitaţi şi că o ştiu şi ei.”

„Decameronul” şi „Ciuma” sunt două capodopere literare pe care merită să le recitim, şi nu numai în vremuri de restrişte.

Epidemii şi pandemii au fost multe în istorie şi, mai mult ca sigur, vor mai fi.

Cât despre cuvântul carantină, acesta ne inspiră deopotrivă frică şi speranţă. Frica de a sta izolat şi speranţa că ceva bun vine după aceea. Dar face parte şi dintr-un fenomen lingvistic interesant: o pandemie de cuvinte apărută în ultimul timp. Distanţare socială, izolare, coronavirus, mască, pandemie şi, bineînţeles, carantină, sunt cuvinte care s-au răspândit pe toate meridianele, „cuvinte pandemice”.

***

Un articol de: CRISTINA DĂNILĂ

Autor grafică: Ioana Dănilă