"1963 nu este sfârşitul, ci începutul" spunea Martin Luther King în 1963. A fost începutul luptei americane cu RASISMUL, o luptă care nu s-a încheiat nici astăzi.
„Ţara tuturor posibilităţilor” este şi ţara contradicţiilor. În timp ce reuşeau, după o pauză de 10 ani, o lansare istorică de pe teritoriul american a unei capsule cu echipaj uman în spaţiu, americanii ne-au atras atenţia şi cu o nouă răbufnire de rasism.
„Azi, simplul fapt că sunt un om de culoare este o infracţiune!” l-am auzit spunând pe unul dintre miile de protestatari care au ieşit în stradă pentru a denunţa abuzurile recente ale unui echipaj de poliţie din Minneapolis ce au dus la moartea americanului de culoare George Floyd.
Ca simplu spectator de peste ocean, fără o legătură directă cu realitatea americană, e greu să înţelegi cum se poate ca o naţiune despre care ştii că este ambiţioasă, progresistă şi democratică să fie în acelaşi timp şi atât de incapabilă să renunţe la concepţiile rasiste...
Rasismul are o istorie în egală măsură tristă şi fascinantă. Poate fi cercetată de oricine, mai ales că internetul este (chiar datorită americanilor!) o sursă inegalabilă de informaţii (N.B. informaţii care trebuie folosite cu discernământ, căci uneori pot fi inexacte).
Prima concepţie rasistă a fost cea a unui francez, Joseph Arthur Comte de Gobineau. Între anii 1853 şi 1855 a scris faimosul său eseu despre inegalitatea raselor umane. El considera că rasa albă este responsabilă pentru toate marile progrese din istorie. Era convins că ea este cea care creează cultură şi că „amestecarea raselor” duce la haos. Adolf Hitler și nazismul au împrumutat o mare parte din ideologia lui Gobineau.
Conform Oxford English Dictionary, prima rostire publică a termenului rasism datează din anul 1902. Americanul Richard Henry Pratt, fost colonel de infanterie în timpul Războiului Civil, l-a folosit pentru a critica segregarea rasială. Dar, tot în spiritul “contradicţiilor americane”, Pratt este în acelaşi timp şi autorul celebrei sintagme „Ucideți indianul și salvați omul”, pe care a folosit-o într-un discurs din 1892. Pratt a venit cu ideea fondării Şcolii Indiene Industriale Carlisle din Pennsylvania şi a unor internate care aveau drept scop „civilizarea” și „americanizarea” indienilor. Era convins că ideile sale puteau salva populaţia indigenă de boli şi înfometare. Însă buna intenţie iniţială a eşuat în final. Limbile native ale studenților din internate erau strict interzise, au avut loc nenumărate abuzuri, iar familiile care nu se conformau regulilor erau pedepsite. Urmaşii triburilor amerindiene îl consideră autorul unui adevărat “genocid cultural”.
Tot un american este considerat a fi tatăl “rasismului ştiinţific”: Samuel Morton. Medicul din Philadelphia credea că oamenii pot fi împărțiți în cinci rase şi că acestea reprezintă acte de creație separate. Colecţiona şi studia cranii umane pentru a dovedi distincţiile rasiale. Morton a avut multă influenţă în acele vremuri, mai ales în statele din sud. Preocupările sale se regăsesc şi în ororile medicilor nazişti.
Un alt capitol de tristă amintire din istoria americană este Ku Klux Klanul, organizaţia apărută la sfârşitul Războiului civil, cunoscută pentru actele de extremă cruzime împotriva evreilor, negrilor și catolicilor. În 1920 avea în jur de 6 milioane de membri. Îmbrăcaţi cu haine lungi albe şi glugă pe faţă, îşi marcau faptele prin intermediul crucilor în flăcări. Surprinzător, organizaţia mai există şi azi, deşi are mult mai puţini membri.
America trăieşte, se pare, în continuare, cu această moştenire. Există însă şi încercari de delimitare, lucru de admirat!
În anul 2018, prestigioasa revistă National Geographic a publicat un număr special dedicat cercetării “modului în care rasa ne defineşte, ne separă şi ne uneşte”. Articolul scris de Susan Goldberg, redactorul-şef al revistei, tratează “problema rasială” precizând: “Timp de mai multe decenii, acoperirea noastră a fost rasistă. Pentru a ne ridica deasupra trecutului nostru, trebuie să-l recunoaștem.”
Este dat ca exemplu un articol din 1916 despre Australia, în care australienii autohtoni erau numiți „sălbatici” care „se situează la nivelul cel mai de jos al inteligenței tuturor ființelor umane”.
John Edwin Mason, profesor la Universitatea din Virginia, specializat în istoria fotografiei și istoria Africii, a fost însărcinat să cerceteze problema rasismului din paginile National Geographic. El a descoperit că “până în anii '70 National Geographic a ignorat aproape în totalitate cetăţenii de culoare ai Statelor Unite, nerecunoscându-i decât rar, şi atunci în roluri de muncitori sau muncitori casnici.”
“National Geographic apărea în plină epocă a colonialismului (n.a. 1888), când lumea era împărțită în colonizatori și colonizați. Iar National Geographic reflecta această viziune a lumii”, trage concluzia istoricul John Edwin Mason.
Pe 28 august 1963, în faţa a 250.000 de americani adunaţi la Lincoln Memorial, Marthin Luther King rostea faimosul discurs I Have a Dream.
“Am un vis…ca cei patru copii ai mei vor trăi într-o bună zi într-o naţiune în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor.”
Martin Luther King
Acea zi încă nu a sosit pentru americani, judecând după cele întâmplate în Minneapolis.
Un scriitor şi ziarist american de culoare din zilele noastre, Ta-Nehisi Paul Coates, deosebit de apreciat peste ocean şi nu numai, atrage atenţia, într-unul dintre articolele sale, asupra unui paradox despre care nu se vorbeşte pentru prima dată: “Statele Unite au mult rasism, dar puţini rasişti.”
Cu alte cuvinte, puţini americani recunosc că sunt rasişti. Lucru valabil însă nu numai pentru americani.
În istoria umanităţii, rasismul a avut multe chipuri, toate înfricoşătoare.
Rasism este un cuvânt dur. Este un cuvânt care “striveşte”, la propriu. Are înţelesuri profunde şi dureroase. Înseamnă discriminare şi nedreptate. Nu defineşte o realitate biologică, ci una socială. Este o problemă de mentalitate şi de educaţie. Şi este unul dintre puţinele cuvinte neinterpretabile. Ceea ce demonstrează sau infirmă rasismul sunt faptele, atitudinea, nu declaraţiile mai mult sau mai puţin publice. Ori eşti, ori nu eşti rasist.
Autor: Cristina Dănilă
(grafică: Ioana Dănilă)
